Despre învierea din morți sau despre ieșirea din înșelarea stăpânirii demonice (partea I)

A vorbi astăzi despre universul nevăzut (dar devastator) al celui rău poate părea anacronic sau lipsit de realism, dar Biblia afirmă răspicat: „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19) și îndeamnă: „fiindcă ştiţi în ce timp ne găsim, (…) este chiar ceasul să vă treziţi din somn; (…) Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte.” (Romani 13, 11-14)

Această deșteptare sau dezrobire sau înviere din morți o afirmă adesea Mântuitorul Hristos atunci când se adresează contemporanilor Săi, și prin ei nouă tuturor. Ea este absolut necesară (Ioan 8, 24) pentru dobândirea „accesului” în Împărăția cerurilor și echivalează cu „nașterea de sus”, „din Duh[ul Sfânt]” (Ioan 3, 3-4), cu dezbrăcarea de poftele amăgitoare ale „omului vechi” (Efeseni 4, 22) cu care venim în această viață.
Însă, acest proces interior al despătimirii este foarte anevoios odată cu părăsirea vârstei copilăriei, după ce paiul pornirilor noastre a crescut și a făcut rod, arătându-se și neghina faptelor noastre potrivnice lui Dumnezeu (Matei 13, 26). Cugetând la aceasta, Apostolul se întreabă plin de îngrijorare: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” (Romani 7, 24).

Starea postadamică, a omului căzut, este o moștenire pe care o purtăm cu toții, cei mai mulți dintre noi chiar și după Botez, deoarece am încercat să peticim (Luca 2, 21) la viața noastră veche pe cea nouă oferită de Hristos, făcându-ne slujitori la doi domni (Matei 6, 24). Fără lepădarea de sine, fără asumarea crucii (Luca 9, 23), fără prisosirea dreptății noastre mai mult decât este politic corect (Matei 5, 20) nu este posibilă schimbarea minții (pocăința) și nici unirea cu Hristos Cel biruitor asupra păcatului și morții (Ioan 16, 33).

Această dorință de schimbare în bine a noastră este absolut necesară și trebuie exprimată prin fapte, însă se împlinește numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Atât de mare este boala interioară de care suferim, atât de mare orbirea poftelor care ne învăluie din afară (I Ioan 2, 16) și atât de dureroasă altoirea vieții noastre pe calea binelui (Romani 6, 5), încât singuri suntem cu totul neputincioși de orice schimbare statornică. Analizând această situație dezarmantă, Sfântul Pavel mărturisește în numele nostru al tuturor: „nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. (…) Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. (…) Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” (Romani 7, 15; 19; 22-23)

Ajutorul lui Dumnezeu este, din fericire, la îndemâna tuturor celor ce cred în El ca Dumnezeu și Mântuitor. Fiind întrebat odată „Ce să facem, ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu? Iisus a răspuns (…): Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, ca să credeţi în Acela pe Care El [Dumnezeu Tatăl n.n.] L-a trimis.” (Ioan 6, 26-27)

Următorul pas, după mărturisirea credinței în Hristos, este ascultarea de poruncile Lui. Prin aceasta ne arătăm credința sau, altfel spus, încrederea și fidelitatea (dragostea) față de El. Mântuitorul a spus răspicat: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14, 21) Deși pare o știrbire a „libertății” noastre, ascultarea de Dumnezeu este însoțită însă de o răsplată pe măsură: „Adevărat, adevărat zic vouă [spune Hristos n.n.]: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” Această răsplată începe încă de pe pământ, este așadar poarta de intrare în Împărăția lui Dumnezeu: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii [cu sufletul n.n.] vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia.” (Ioan 5, 24-25)

Al treilea pas este unirea cu Dumnezeu sau sfințirea vieții. Deși necreată, ea este o experiență la fel de concretă și de obiectivă ca și aceea pe care o realizează cercetătorii în observarea lucrurilor din această lume. Ea reprezintă un mod de a fi, este hrănirea și creșterea spirituală a omului nostru lăuntric și implică așadar o merinde specifică.
Pe de o parte, primim hrana aceasta prin Sfânta Împărtășanie, după cum ne învață Mântuitorul Însuși: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 53-54)
Pe de altă parte, ea nu ne este de ajuns dacă o primim în mod mecanic ca pe un produs magic și dacă așteptăm ca toată lucrarea să o facă Hristos fără aportul nostru.

Mântuirea este un act personal, iar hrănirea și creșterea spirituală trebuie să o asimilăm și să aibă loc prin efort conștient și liber. Învierea din moartea spirituală ne pătrunde în măsura în care facem lucrătoare în noi energia de-viață-făcătoare primită de la Dumnezeu, dacă ne lăsăm pătrunși de bunătatea lui Dumnezeu. În caz contrar, dacă Evanghelia și porunca iubirii lui Hristos ne rămân exterioare, de fațadă, suntem în continuare în înșelarea propriei păreri de sine, după cum ne avertizează cu amărăciune Mântuitorului Hristos când spune: „v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5, 42-44)

Lepădarea de sine nu înseamnă anularea noastră totală, depersonalizarea, lipsa oricărei inițiative, ci doar eliminarea bolii sau a păcatului de la originea gândurilor, cuvintelor și faptelor noastre. Întrucât avem în noi semințele celui rău, pe care le-am dobândit de la strămoși sau prin acordul propriu cu duhul întunericului, acestea rodesc de la sine în noi până ce vom smulge din rădăcină împreună cu Duhul lui Hristos paraziții ce ne-au acaparat viața și ne-au pervertit relațiile cu semenii noștri.

Unirea cu Hristos coincide, așadar, cu moartea față de păcat. Sfântul Apostol Pavel lămurește: „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru. Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci, înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu. Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub har.” (Romani 6, 11-16)