Iubirea vrăşmaşilor

Înainte de venirea Mântuitorului, orice rău se platea cu unul de două ori mai mare. În Vechiul Testament era respectată legea talionului: “ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Iubirea se rezuma la cea de sine, apoi la cea a părinţilor faţă de copii şi cea a copiilor faţă de părinţi. Poporul evreu era înconjurat numai de păgâni, idolatri, aşa ca era oarecum de înţeles reticenţa lor.

Mântuitorul Iisus Hristos ştia că în Vechiul Testament s-a spus: "Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău" (cf. Matei 5, 43). El însă face o schimbare radicală, şi anume aceea că, în locul urii faţă de vrăjmaşi, aduce o lege nouă: legea iubirii de vrăjmaşi. Prin aceasta, Hristos Domnul a întrecut pe toţi legiuitorii din istoria omenirii, pentru că nici un legiuitor nu a poruncit vreodată ca omul să iubească pe vrăjmaşii săi.

Învăţătura lui Iisus aduce această sfântă noutate, iubirea de aproapele, indiferent cine este el, nu numai dacă ne este rudă sau prieten ci chiar iubirea faţă de cel care ne face rău. El spune că nu este suficient să-i iubeşti pe cei apropiaţi, care te iubesc şi ei, ci trebuie să-ţi iubeşti aproapele. Această iubire are mai multe gradaţii. În primul rând trebuie să le faci oamenilor ceea ce ţi-ar plăcea să-ţi faca ei ţie. Dar acesta este numai începutul.Trebuie să faci bine tuturor oamenilor şi nu numai celor care îţi fac la rândul lor bine. Trebuie sa dai hrană celor flămânzi, apă celor însetaţi, haine celor goi etc. Trebuie să-i cercetezi pe cei bolnavi şi să-i aperi pe cei din închisoare. Iar idealul este să-i iubeşti chiar pe duşmani şi să le faci bine. Cel care reuşeşte să-i iubească pe cei care îi fac rău este cu adevarat un creştin.

Este foarte greu, dar nu imposibil, ca firea păcătoasă a omului, înclinată spre răzbunare, să se schimbe atât de mult, încât omul să-l iubească pe cel care îl urăşte şi să dorească binele celui care îi face rău. Cu alte cuvinte, la prima vedere, Evanghelia ne îndeamnă la o stare sufletească şi la o misiune greu de realizat. Totuşi, Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hristos nu cere omului ceea ce el nu poate împlini. În consecinţă, dacă omul păcătos observă că nu poate să iubească pe vrăjmaşi, el trebuie să vină la Hristos să-i ceară ajutorul, ca iubirea lui Hristos să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmaşilor şi să-i dăruiască harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, el poate scoate din inima sa "spinii urii" şi ai dorinţei de răzbunare. În acest sens, iubirea de vrăjmaşi fiind sinceră, adică nu una făţarnică, începe cu rugăciunea pentru iertarea vrăjmaşilor.

Sfânta Evanghelie se încheie cu îndemnul de a fi milostivi, aşa precum Dumnezeu este milostiv cu noi toţi. Dumnezeu are o milă nesfîrşită faţă de om. El a încercat prin toate mijloacele să-l facă om bun şi să-l mântuiască de păcate. A trimis prooroci, dar oamenii nu au înţeles. Atunci l-a trimis pe însuşi Fiul Său, care jertfindu-se ne-a dat viaţă veşnică. Domnul nostru Iisus Hristos, venind în lume, a adus omenirii această mare şi sfântă învăţătură care aduce mari foloase celor care o fac: milostenia. Ea aduce bucurie lui Dumnezeu şi mângâiere atât celui care o primeşte cât şi celui care o face.

Înţelegem, aşadar, că nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu, decât dacă cerem ajutorul Lui şi dacă ne gândim mai mult la greşelile noastre, decât la greşelile altora. Dumnezeu îşi manifestă milostenia Lui faţă de noi prin ajutorul pe care ni-l acordă în orice moment al vieţii noastre, prin grija pe care o are faţă de noi şi alinandu-ne suferinţele.

Dar pentru ca să primim milostenia lui Dumnezeu trebuie ca la rândul nostru să fim şi noi milostivi cu cei care au nevoie.

De multe ori, nu numai un ajutor material este de folos ci şi o vorbă bună, consolatoare sau o mângâiere care să aline un necaz.