Legenda bisericii ascunse de Dumnezeu în pământ sau viața puțin știută a Mănăstirii Habra
Să porţi mănăstirea în suflet secole la rând, crezând din toată inima că Dumnezeu a tăinuit-o în pământ pentru a o salva de la pustiire şi să-i auzi clopotul cel mare bătând în noaptea de Înviere, acolo în pământ, este cea mai tulburătoare mărturisire de credinţă!
02 Martie 2022, 13:04
Creştinii din Ţara Chioarului au purtat aşezământul ascuns până în prezent, aşezându-l pe temelie nouă la Habra, în Episcopia Maramureşului şi Sătmarului, la numai 7 km de Baia Mare, în hotarul comunei Groşi, lângă satul Ocoliş.
Mănăstirea „pedepsită” pentru că l-a ajutat pe Mihai Viteazul
Acum 400 de ani, se ştia că pe colina Habrul, „de la marginea Ţării Chioarului, de deasupra Băii Mari", de lângă colinele Călugăreşti şi Galilei, exista un lăcaş de închinăciune din „vechime". Mănăstirea se numea Habrul sau Habra, cum era de altfel consemnată şi în documente. Dintr-o scrisoare a Episcopului Serghie al Maramureşului, aflăm că aceasta era a doua ca însemnătate în acest spaţiu sacru, după Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail de la Peri", fiind înzestrată, ca şi prima, de aceiaşi voievozi maramureşeni, Balc şi Drag, nepoţii descălecătorului Dragoş Vodă.
Pentru vina clerului ortodox din Transilvania de a-l fi sprijinit pe domnitorul Mihai Viteazul, după uciderea acestuia la 9 august 1601, au urmat represaliile. Episcopul Efrem de Habru îl urmase pe domnul întregitor şi semnase împreună cu alţi episcopi devotaţi actul sinodal din Suceava, la 2 iunie 1600. Aşa a dispărut mănăstirea.
Menirea din vechime a aşezământului era aceea de a se ruga „pururi sfinţilor, pentru rămânerea ţării noastre", cum reiese din memoriul trimis din Baia Mare autorităţilor austriece, la 15 septembrie 1614, de „noi, toată preoţimea şi nobilimea românească din ţinutul Băii Mari, Chioarului şi Sătmarului" în cauza refacerii mănăstirii „care s-a pustiit de tot, aşa că de opt ani n-o mai locuieşte nimeni..." Petiţionarii cereau dreptate şi să li se restituie pământul mănăstirii, „acel loc pentru rugă sfântă".
Clopotele care sună din pământ, în noaptea de Înviere
Din această tulbure perioadă datează şi LEGENDA că Dumnezeu a ascuns biserica în pământ şi că, dacă pui urechea în noaptea de Înviere, se aud clopotele cum cântă acolo.
Legenda mai spune că cineva a vrut să ia clopotul, să-l ducă în altă parte, „şi s-a drugălit şi a ajuns tot în mlaştina unde se afla biserica! Şi clopotul de acolo cântă", cum relatează maica stareţă Iustiniana Călini, care mai spune: „Au fost aproape 400 de ani de când mănăstirea a rămas doar în sufletul credincioşilor care nu puteau concepe, în mintea lor simplă, că cineva a putut să distrugă o mănăstire.
Din această uriaşă credinţă, încă din primăvara anului 1990, s-a reluat obiceiul secular al pelerinajului de Paşti pe Habru, unde legenda spune că la miezul nopţii de Înviere, „deasupra bisericii înghiţite de mlaştină ardeau pe locul sfânt flăcări şi se auzea clopotul vestind Învierea". Aici s-a aşezat o cruce, iar la 16 februarie 1996, la cererea Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, s-a aprobat reînfiinţarea mănăstirii, cu hramul „Învierea Domnului".
Oamenii vin aici pentru că simt că aceasta este mănăstirea pe care o poartă în suflet din neam în neam.
