Mătănii - metanierul Partea a II-a

Bob cu bob numărând, sădind grăunța rugăciunii în conștiință, omorâm patima, coborâm mintea în inimă, pentru a ne întâlnii cu Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta ne așteaptă, ne cheamă, „Semințele sunt cuvântul lui Dumnezeu” (Matei 13,19), iar cuvintele Mântuitorului nu pot fi decât mântuitoare.

„Dacă veți rămâne în Cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei” (Ioan 8,31).

Devenim surzi flecărelilor ce ne intră în minte prin urechi, cu rugăciunea și ne ascundem în inimă, pentru a petrece alături de El, de Hristos.

Surzi la chemările lumii, alergând după Cuvânt, omul se cațără treaptă cu treaptă spre cereasca mântuire.

Mătania sau metanierul, este un șirag de bobițe împletit din lână neagră, lâna prefigurează pe Mesia: „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29). Culoarea acesteia – negrul ne aduce aminte de moarte, dar în același timp de Înviere. Gândul omului trebuie să fie la moarte, ne învață și Sfinții Părinți, pentru a fi vii. Acest obiect lumesc „metanierul”, ne ține treji în rugăciune, iar purtându-l, în mâna stângă pentru a ne închina cu dreapta, numărând rugăciunile pe bobițe/noduri, învățăm precum pruncii pe abac adunarea. O matematică a „celor veșnice” ni se va întipări în minte. Nu degeaba metanierul este numit și sabia creștinului. La rânduiala tunderii în monahism, când noul monah primește metanierul, se spune: „Fratele nostru, primește sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos!" Cu metania ținută în mână ne apărăm de duhul ispititor al uitării, al nepăsării.

Mătania nu este folosită doar de călugări, este recomandată tuturor creștinilor. Aceste noduri împletite cu dragoste de mâini iscusite sunt legătura noastră cu cele sfinte, împletirea timpului de aici cu cel de dincolo, cu rugăciunea neîncetată.

Împletirea unei singure bobiței de mătanie are la bază o succesiune de nouă cruciulițe suprapuse, acestea reprezentând cele noua cete îngerești. Se spune că în primele secole un călugăr de la Mânăstirea Valaam din Sfântul Munte Athos, pentru a se ajuta la canonul de rugăciune, i-a venit ideea să împletească pe o sfoară mai multe noduri, corespunzătoare rugăciunilor ce le avea de făcut. În felul acesta, rula între degete sfoara și la fiecare nod spunea o rugăciune, fără a-și împrăștia mintea cu numărarea acestora.

Dar diavolul, urâtorul binelui, venea și-i desfăcea nodurile de pe sfoară, pentru ca sărmanul monah să se încurce, să nu-și poată duce la capăt canonul.

Atunci, un înger al Domnului a venit și l-a învățat pe monah cum să împletească sfoara în nouă noduri suprapuse în forma de cruce si cum nimic nu este întâmplător în iconomia lui Dumnezeu, acestea reprezintă cetele îngerești, ce aduc slava celor de sus și vin în întâmpinarea/ajutorul nostru în lupta cu ispitele.

De atunci potrivnicul diavol nu a mai putut desface nodurile sforii, iar monahul s-a putut ruga în pace. Văzând aceste lucruri minunate și alți monahi au preluat această îndeletnicire, a numărării rugăciunilor pe noduri și a împletitului de mătănii.

Metaniile, din punct de vedere istoric, apar în secolul al IV-lea și sunt atribuite Sfântului Pahomie care a învățat pe monahii ce nu cunoșteau carte, sa se roage rulând o sfoara pe care făcuse mai multe noduri înșiruite. Pana la acea vreme, se obișnuia în mănăstiri, sa se ajute în numerotarea rugăciunilor, folosind doua castroane. Într-unul era un număr de semințe, corespunzătoare numărului de rugăciuni și pe parcursul închinării, spunerii acestora, mutau boabă cu boabă în castronul gol.