Rugăciunea smerită
"Când omul îşi recunoaşte cu smerenie starea sa păcătoasă,atunci este recunoscut de oameni ca fiind un om al lui Dumnezeu."(Sfântul Paisie Aghioritul 1924 – 1994) Pentru a vorbi despre rugaciunea smerită, mai întâi trebuie să definim ce înseamnă smerenia, iar acest lucru îl aflăm foarete uşor apelând la dicţionar/dex: „atitudine umilă, supusă, respectuoasă; comportare modestă, plină de bună-cuviinţă.”, sau în termini bisericeşti : „evlavie, cucernicie, pioşenie”.
05 Martie 2015, 09:07
În credinţa ortodoxă smerenia este o virtute morală. Cucernicia constând în dragostea pe care o are creştinul pentru pentru toată creaţia lui Dumnezeu, ce i-a fost dăruită să o administreze "Creşteţi şi înmulţiţi-va şi umpleţi pământul şi supuneţi-l!; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot pământul, peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!" (Facere 1, 28), pentru slujirea şi păstrarea poruncilor date de Dumnezeu omului prin proroci şi prin Mântuitorul Hristos Dumnezeu Cuvântul.
Smerenia este în opoziţie cu fala/mândria, creştinul recunoscând că în tot şi toate cele bune este puterea sau darul lui Dumnezeu. Creștinul adevărat este smerit, plin de dragoste şi pioşenie faţă de semeni, statornic şi neclintit în credinţă, lipsit de ostentație în rugăciune, ponderat în vorbire şi grabnic în fapte.
Cel mai mult învăţăm despre smerenie de la Însuşi Mântuitorul Hristos, Dumnezeu întrupat pentru noi oamenii şi a noastră mântuire, Care astfel Se ruga despre cele ce avea să pătimească lui Dumnezeu Tatăl în Grădina Ghetsimani: Părinte, de voiesti, depărtează paharul acesta de la Mine… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” (Luca 22, 42).
Fecioara Maria Născatoarea de Dumnezeu este un model de smerenie deosebit de înalt. Când Arhanghelul Gavril îi aduce vestea că a fost aleasă să fie mireasa Celui Preaînalt, „ea, văzându-l, s'a tulburat de cuvântul lui şi cugeta: "Ce fel de închinare poate fi această?" (Luca 1,29)
De la Sfinţii Apostoli aflăm că smerenia ne ajută să ne curăţim de viața păcătoasă: „prin lepădarea de omul lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc” (Efeseni IV, 22– 24)
Așadar, smerenia creştină nu este înjositoare, ci este împletirea trăirii curate cu faptele bune prin care întreaga viață a omului devine o rugăciune continuă înălțată către Dumnezeu.
Să luam aminte din pilda ce urmează la felul în care judecă Dumnezeu faptele noastre. Rugăciunea smerită acoperă mulțime de păcate, câtă vreme chiar dacă ne-am da trupul nostru ca să fie ars, iar dragoste și smerenie nu avem, nimic nu ne folosește.
"Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul fariseu şi celălalt vameş.Fariseul, stand drept, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, multumescu-Ţi că nu sunt că ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau chiar că acest vameş; postesc de două ori pe săptămâna, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stand, nici ochii nu voia să şi-i ridice spre cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Va spun Eu vouă: Acesta s-a coborât la casă să mai îndreptăţit decât acela. Că tot cel ce se înalta pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereste pe sine se va înalta".
(Luca 18, 10-14)
