Sfârşitul omului – trecerea la cele veșnice - Partea II-a

„Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavol l-ai surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, însuţi, Doamne, odihneşte sufletul adormitului robului Tău (N), în loc luminat, în loc de verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Şi orice greşeală ce a săvârşit el cu cuvântul sau cu lucrul sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-i. Că nu este om care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat, dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău este adevărul”.

Această ierurgie se încheie cu „Veşnica pomenire”. „Stâlpii” (de la stâlpările, sau ramurile verzi, florile ce se aduc celui decedat în semn de cinstire) aduc aminte de privegherea de toată noaptea ce se făcea pe vremuri în biserică pentru cel adormit, slujbă pe care cei prezenți la priveghi sunt datori să o continue și să o completeze prin rugăciunile personale făcute din toată inima.

Slujba înmormântării se face de obicei după trei zile, când în credinţa noastră sufletul celui răposat, părăseşte definitiv pământul şi locul unde a trăit.

Slujba se săvârşeşte în biserică pentru că aici cel răposat a fost încreştinat/botezat, ca semn că acesta îşi ia rămas bun de la lăcaşul unde a fost, cununat, împărtăşit, a luat parte la sfintele slujbe. Este cea din urmă intrare a acestuia în mijlocul parohiei, alături de oastea creştină din care a făcut parte. Tot aici, în biserică se face cea din urmă slujbă în care se binecuvântează sfârşitul vieţii sale pământeşti şi intrarea pe poarta vieţii veşnice.

Coliva închipuie trupul celui decedat şi este un semn văzut al credinţei, pe care Însuşi Mântuitorul l-a înfăţişat ca purtând semnul învierii noastre (Ioan 12.24) – „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă”.

De aceea când preotul cântă „Veşnica pomenire”, rudele şi cei din comunitate ridică farfuria pe care stă coliva legănând-o, ca semn de comuniune cu cel răposat. După ce coliva este binecuvântată de preot se împarte credincioşilor ca semn că ei îl vor purta în inimile lor pe cel adormit mijlocind prin rugăciune și fapte de milostenie pentru sufletul său.

După oficierea slujbei şi după binecuvântarea mâncării, băuturii şi a lucrurilor ce vor fi date de pomană, în amintirea şi pentru pomenirea celui decedat, cei prezenţi sunt datori să mănânce cu cuviinţă şi cu rugăciune în gând. Nu se vorbeşte fără rost, nu se fac glume, pentru cele primite se spune „Dumnezeu să-l ierte!” sau „Dumnezeu s-o ierte!”. Dacă acea zi este rânduită de biserică ca zi de post, atunci şi mâncarea servită va fi de post.

Pomenirea după înmormântare în Biserica Ortodoxă:
- la 3 zile, în cinstea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zi ce coincide cu ziua înmormântării şi simbolizează trecerea la viaţa cea veşnică;
- la 40 de zile, în cinstea Înălţării la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos;
- la 3, 6, 9 luni și 1 an, în cinstea Sfintei Treimi.
După cum se observă, adesea, zilele de pomenire sunt un multiplu de trei, iar pomenirea de un an se face după pilda creştinilor din primele veacuri, care în fiecare an făceau cinstirea mucenicilor şi a sfinţilor. Calendarul creştin ortodox ne confirmă această tradiție, prăznuirea sfinţilor se face în ziua în care aceştia au adormit, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. (Aşezămintele Sfinţilor Apostoli, cartea VIII-a)
- La 7 ani, în cinstea celor şapte zile ale creaţiei. Atunci se socoteşte că trupul s-a transformat în ţărâna din care a fost creat. Cu această prilej, în mănăstiri se obişnuieşte ca la şapte ani călugărilor să li se facă dezgroparea osemintelor şi aşezarea acestora în raclă sau în osuarul mănăstirii.

De reţinut că nu se fac parastase în următoarele perioade:
- în duminicile de peste an (duminica fiind zi de bucurie, în amintirea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos);
- în cele douăsprezece zile dintre Naşterea şi Botezul Domnului;
- din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei;
- la Praznicele Împărăteşti;
- în timpul Postului Mare, în zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi şi vineri), pentru că în aceste zile nu se săvârșește Sfânta Liturghie (deci nu pot fi pomeniți nici cei adormiți), ci are loc doar împărtășirea credincioșilor după o rânduială specială de ajunare.

Sfânta Liturghie este rugăciunea cea mai folositoare pentru odihna sufletelor celor adormiți. Într-o măsură importantă ajută pe cei răposați și modul de viață al urmașilor lor, dacă aceștia duc o viață plăcută lui Dumnezeu.