Suferinţa, răbdarea, binele şi răul - partea I

Este o „ofertă” irezistibilă (din Vinerea Mare și până la sfârșitul veacurilor), dar nu tocmai ușor de atins. Aceasta pentru că odată cu primul păcat săvârșit de om, și prin aceasta prin dependența tot mai mare a firii noastre de cele trecătoare și muritoare, săvârșirea binelui este dificilă și adesea cu dureri. A alege binele, dreptatea, adevărul, curăția sufletească, fidelitatea conjugală, iubirea dezinteresată, mila față de cei săraci, suferinzi, singuri, toate acestea implică efort, lepădare de sine, dăruire, mărinimie, jertfă, într-un cuvânt: CRUCEA, unirea cu și mărturisirea lui Iisus Hristos, Dumnezeu-omul, Cel Răstignit și Înviat.

Căderea din Rai, prin păcatul protopărinților noştri Adam şi Eva, nu a fost o cădere abisală precum a îngerilor. Omul a căzut fiind înșelat și, de aceea, Dumnezeu ne-a dat şansa de a ne recupera din această stare. Ba, mai mult, din dragostea Lui neţărmurită față de noi ne-a promis și trimis un Răscumpărător, pe Însuși Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta a reînnoit puterile omenești, însănătoșind voința, rațiunea și inima firii noastre în Trupul Său, alegând ca om mai bine moartea pe nedrept decât o viață egoistă, în neascultare și despărțire de Dumnezeu și de om.

Ştiind că va pătimi, El S-a rugat „ca toți oamenii să se mântuiască” și „să fie una” în iubire, adică să urmeze pilda de iubire divină, cu ajutorul harului izvorâtor din Trupul și Sângele Său sfințit. În Grădina Ghetsimani, Mântuitorul a biruit frica morții, învățându-ne ascultarea de Dumnezeu, iar pe Cruce fiind pironit și batjocorit pe nedrept, ne-a învățat iertarea vrăjmașilor de dragul Celui Îndelungrăbdător Ce „răsare soarele și dă ploaia și peste cei buni și peste cei răi” așteptând întoarcerea lor.

Timpul vieții acesteia este destinat dobândirii Duhului Sfânt, mărinimiei de suflet, întristării pentru păcatele săvârșite și al părerii de rău pentru cei care făcând răul se condamnă la nefericire și la chin fără de sfârșit. De aceea, suferința, durerea, moartea sunt vecinii și cei ce însoțesc pe toți oamenii pe acest pământ. Ei sunt asemenea durerilor femeii ce naște, niște tovarăși pasageri, ce vor lua sfârșit dacă la final se va naște om viu.
Creştinul autentic în faţă greutăţilor, spune precum Bunul şi Dreptul Iov „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, fie numele Lui binecuvântat !" … „Facă-se voia Ta Doamne!”, conștient că în bunătatea Sa

fără seamăn Dumnezeu pe toate le rânduiește spre folosul făpturii, la fel precum copilul abia născut plânge o vreme scurtă până ce ajunge în brațele mamei sale mult dorite, uitând de cele îndurate până atunci.

Conviețuirea cu răul în această lume este o lecție de viață. Învățăm că răul nu este de dorit, că nu este totuna cu binele, că nu este o alternativă oricât de rebeli am fi. Învățăm că binele merită săvârșit chiar dacă am avea de suferit pentru el, pentru că binele rodește la rândul său bine, iar în final fericirea veșnică. Învățăm că nimeni nu poate face binele fără ajutorul de Sus și nimeni nu este fără de păcat, adică fără o parte oricât de mică de rău, afară de Dumnezeu. Învățăm că iertând ne asemănăm cu Dumnezeu, iar făcând binele celor ne fac rău le împărtășim măcar în această viață de lumina Lui, suntem dăruitori de Rai. Învățăm că răul nu ține de om, ci de tatăl minciunii, ucigașul de oameni, diavolul cel plin de invidie și de ură. Învățăm că viața de aici este net inferioară celei ce va să fie, deci nu se cade să ne alipim de ea în mod excesiv.

Cu toate acestea, adesea nu învățăm mai nimic. Reacționăm impulsiv, plini de frică, deznădăjduiți pentru că încercăm să trăim pe cont propriu, încercăm să obținem fericirea după cum credem noi, neștiind pentru ce ne aflăm aici sau desconsiderând Atotînțelepciunea și grija lui Dumnezeu atotcuprinzătoare.

Este firesc, este de înțeles, este omenește, dar nu creștinește. La fel gândeau oamenii înainte de venirea lui Hristos. Iată ce spunea regele și psalmistul David, făcându-se parcă vocea tuturor celor nedreptățiți:

„Iar mie, puţin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puţin a fost de nu s-au poticnit paşii mei./ Că am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoşilor./ Că n-au necazuri până la moartea lor şi tari sunt când lovesc ei./ De osteneli omeneşti n-au parte şi cu oamenii nu sunt biciuiţi./ Pentru aceea îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia./ Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală./ Gândesc şi vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus./ Până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul./ Pentru aceasta poporul meu se ia după ei şi găseşte că ei sunt plini de zile bune/ Şi zice: «Cum? ştie aceasta Dumnezeu? Are cunoştinţă Cel Preaînalt?/ Iată, aceştia sunt păcătoşi şi sunt îndestulaţi. Veşnic sunt bogaţi»./ Iar eu am zis: «Deci, în deşert am fost drept la inimă şi mi-am spălat întru cele nevinovate mâinile mele,/ Că am fost lovit toată ziua şi mustrat în fiecare dimineaţă».” (Psalmul 72, 2-14)