Venind Domnul spre pătimirea Sa cea de bunăvoie
Viața pământească a Mântuitorului Hristos este o sursă nesecată de putere și de întărire în credință. Tot ceea ce a săvârșit El de la Întruparea din Fecioara Maria până la Înviere are o profundă însemnătate și reprezintă un îndemn și un exemplu de iubire și ascultare față de Dumnezeu, de iubire și prețuire față de om. Viața Sa este un dar de bunăvoie făcut pentru noi oamenii și pentru mântuirea noastră, un dar al Sfintei Treimi Dumnezeul nostru. Să ne oprim câteva clipe și să medităm la ultima săptămână a Domnului pe pământ înainte de moartea și Învierea Sa.
10 Aprilie 2017, 21:00
Sâmbătă, înaintea Floriilor – „Eu sunt Învierea și viața” (Ioan 11, 25)
La evrei, sâmbăta este prin excelență ziua de odihnă, în amintirea trecerii minunate a poporului prin Marea Roșie la eliberarea din robia egipteană. Se fac rugăciuni și se ascultă cuvântul lui Dumnezeu rostit prin Moise, proroci și în psalmi. Orice activitate este redusă la maxim pentru a nu impieta cinstirea Domnului. Totuși, după cuvântul lui Hristos, plinitorul Legii, beneficiarii principali ai acestei zile sunt oamenii, nu Dumnezeu, Cel Care nu duce lipsă de ceva. Atunci când dăruim timpul sau energia noastră în numele Său, El ne copleșește cu harul Său, energia Sa necreată și nemuritoare.
Iată-L, așadar, pe Mântuitorul Hristos călătorind în această zi pentru a veni aproape de Ierusalim, în Betania, cetatea în care trăise nu demult prietenul Său, Lazăr. Deși fusese vestitcu o săptămână în urmă despre starea de sănătate precară a bolnavului, Domnul alesese să se oprească două zile într-un loc împreună cu ucenicii săi. Acolo le-a vestit că Lazăr adormise, murise, și cămergând la el îl va scula pentru ca prin aceasta să fie slăvitDumnezeu (Ioan 11, 4). Plecarea în Iudeea nu este însă lipsită de temeri, puțin timp înainte, fariseii și cărturarii făcuseră legământ să-L prindă pe Iisus și să-L omoare (Ioan 5, 18). Toma, unul dintre Apostoli, vede în acest drum o iminentă îndreptare spre moarte, bineștiută fiind invidia și ura pe care mai marii Templului I-o purtau lui Hristos.
La Betania, astfel,Iisus ajunge „prea târziu” și Marta, una dintre surorile lui Lazăr, ieșindu-I în întâmpinare încă de la intrarea în cetate, se abține cu greu să nu-I reproșeze aceasta cu asprime. Dacă ar fi fost aici, Celale Cărui rugăciunierau ascultate atât de minunatde Dumnezeu (de fapt El Însuși, Dumnezeu și om adevărat –, atotprezent și atotştiitor), Lazăr n-ar fi murit, ar fi putut fi vindecat de boala trupească. Marta crede despre Iisus că este un simplu om, totuși, prezența Lui îi înfiripă o nădejde de neînțeles. Mântuitorul o anunță că Lazăr va învia, dareaca mai vârstnică și deprinsă cu învățătura teoretică de la școala de sâmbătă, presupune că aude cuvinte de îmbărbătare, că, în orice caz, e vorba despre un fapt ce se va împlini abia „în ziua cea de apoi.” (Ioan 11, 24).
Totul se petrece repede: Maria sora mai mică a lui Lazăr este chemată, evreii ce erau cu ea în casă o însoțesc crezând că merge din nou la mormânt, iar Domnul văzându-i pe toți cum plâng și cât de neputincioși sunt în credință, îi deplânge în tăcere simțind aceasta ca pe o piatră așezată în calea Sa. Căutând pe Lazăr ca oarecând pe Adam („Unde ești?” Facere 3, 9) în grădina Raiului, Mântuitorul întreabă: „Unde l-ați pus?” (Ioan 11, 34), semn că după moartea cu trupul nu mai există pocăință, omul fiind dependent de faptele și rugăciunile celor din jur. Piatra este dată la o parte, apoi, Hristos mulțumește Părintelui ceresc pentru slava pe care a revărsat-o peste firea Sa omenească, dăruind-o cu puterea dumnezeiască de a birui moartea, și îl cheamă pe Lazăr afară ca pe un viu, fapt ce se și împlinește.
Vestea se răspândește ca fulgerul, însă cei care o află se comportă ca niște surzi: unii vin din curiozitate să-L vadă pe Lazăr cel înviat a patra zi din morți, puțini recunosc în Iisus pe Hristos, iar arhiereii și slujitorii lor se umplu de veninul invidiei și al cruzimii demonice, hotărând încă o dată să-L prindă pe Iisus și să-L omoare. Dușmănia lor e atât de mare încât hotărăsc să-l ucidă și pe Lazărpentru a șterge orice dovadă a dumnezeirii lui Iisus.
Spre seară se face cină în cinstea lui Iisus, iar Maria, sora lui Lazăr, „luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, unge picioarele lui Iisus și le ștege cu părul capului ei” (Ioan 12, 3) în semn de mulțumire și evlavie.
Duminica Floriilor – „Eu, Lumină am venit în lume” (Ioan 12, 46)
A doua zi, fiind aproape de Paștele evreilor, Iisus merge la Ierusalim și intră în cetate pe poarta principală, spre stupefacția fariseilor care sperau să-L prindă într-un loc retras, departe de ochii mulțimii. Așezat pe un asin tânăr, Iisus este întâmpinat de mulțimile de oameni veniți la sărbătoare care auziseră de minunea ridicării lui Lazăr din morți și care, entuziasmați, Îl aclamă ca pe un rege biruitor așternând în calea sa ramuri de copaci și veșminte curate: „Osana! Binecuvîntat este Cel Ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13).
Toți freamătă de bucurie, doar Iisus este trist de faptul căpoporul Îl percepe ca pe un conducător lumesc nemaivăzut. În ochii lui, Iisus pare a fi soluția, așteptată și în sfârșit împlinită, pentru toate problemele existenței pe acest pământ: hrănitor minunat al celor flămânzi, om al dreptății,doctor desăvârșit și stăpân peste viață și moarte.Chiar și dintre păgâni se apropie de ucenicii Săi interesați să-L cunoască, însă Iisus Cel primitor altădată, cunoscându-le gândul, nu-i ia în seamă. Ca pe un rezumat al învățăturii Sale, descoperită oamenilor de la Dumnezeu Tatăl, Hristos vorbește despre Cruce și despre răstignirea Sa următoare, amintind tuturor că timpul vieții pe pământ este scurt, rânduit omului pentru căutarea lui Dumnezeu, exprimarea credinței și alegerea pentru a slujii Luminii fiind accesibilă doar aici și acum.
