Tot ce trebuie să știi despre AUTODENUNȚ

Tot în perioada aia, a vacanțelor de adolescent trăite la bunici, am făcut mortar și am cărat lemne de la pădure, am mers la moară să macin grâu. Am fost la arat și la secerat. Și, culmea, nu țin minte să-mi fi fost vreo clipă greu. Să nu înțelegeți totuși că am săpat hectare întregi, că am cărat acasă păduri întregi sau am cules porumbii de pe sute de hectare. Povestea mea s-a petrecut la o scară mult mai mică. Pe vremea aceea nimeni cu retroceda păduri.

Datorită acestei experiențe, am învățat să înțeleg lucrurile de dincolo de geamul casei. Un lucru important. Am umblat desculț și am înțeles că pământul nu e doar un loc murdar de care trebuie să te ferești. Deloc. Dimpotrivă, chiar, e chiar entitatea a cărei îmbrățișare ne ține curați la suflet și ne aduce aminte de micile adevăruri din viață.

Mai mare fiind, am învățat să conduc. O mașină, bineînțeles. Nu e greu să conduci o mașină. În România sau în altă parte. E un lucru simplu și realizabil, dacă ți-l dorești cu adevărat. Mașina te scapă de drumuri. Le face mai scurte, mai dulci, lipsite de praf și împroșcate cu aer condiționat. La vremea la care mă refer eu, Dacia 1300 era o mașină extraordinară. M-a învățat că e confortabil să nu mai mergi pe jos. Acum, geamul mașinii mergea cu mine, oriunde m-aș fi dus. Ajunsesem să evoluez. Un pas important în viața mea. Și eram tare mândru.

A venit, apoi, vremea computerului care m-a învățat să călătoresc cu mintea. Internetul mi-a plăcut de la prima vedere. Era un mijloc de deplasare cu mult mai comod. M-a scutit deci de drumuri și mi-a adăugat kilograme. Din șofer, m-am transformat într-un dactilograf dependent. Și mi-a adus un geam în plus. Geamul monitorului. Visam din scaunul de acasă. Și îmi plăcea la nebunie.

Citește continuarea pe www.avocatnet.ro