Albinele care au salvat Mănăstirea Humorului de la pârjol, pictate cu aur pe scutul comunei

Semnele vremurilor trecute sunt prezente în oameni, în arborii seculari şi în casele vechi

Blazonul comunei Mănăstirea Humorului condensează istoria de cel puţin 600 de ani a acestor meleaguri: în centrul unui scut albastru tronează un semn lapidar, roșu, flancat de trei albine de aur – de una pe dreapta și de două pe stânga.

Deasupra scutului este o coroană murală cu un turn de argint. Osul semnifică strămoşii, albinele amintesc de momentul în care acestea au salvat aşezarea de un incendiu pus de cazaci, iar crucea vorbeşte de adâncul spirit religios care îi caracterizează pe localnici.

Turnul arată stabilitatea şi dorinţa de înălţare a celor de aici.

La Mănăstirea Humorului istoria şi poveştile se împletesc cu viaţa de zi cu zi. Dacă te opreşti la oricare dintre casele vechi de lemn nu se poate să nu găseşti un bătrân care să aibă tot timpul din lume ca să-ţi istorisească despre oameni, copaci şi ziduri.

Cu Vasile Buburuzan stăm de vorbă în faţa casei bătrâneşti, care trece de suta de ani. A fost a mamei lui, care a trăit până la 103 ani şi pe care a serbat-o toată comuna, cu mare fast. Vasile Buburuzan are 72 de ani, este mai tânăr decât teiul de la poartă, care „atinge suta”.

„Este de pe vremea directorului de şcoală Cîrdei. El a plantat copaci în sat. La stejarul din parc a fost îngropată o sticlă cu un mesaj, atunci când l-au plantat”, ne spune el.

Copacii au păstrat, la fel ca şi oamenii şi casele lor, semnele vremurilor trecute. „În al Doilea Război Mondial, după turn (n.r. - Turnul lui Vasile Lupu) era bucătăria comandamentului nemţesc, la Mihalache Corlăţean şi la Boca Octavian.

Ruşii au bătut cu Katiuşele de pe linia ferată de la Todireşti şi primul proiectil a nimerit în stejar. Uite acolo, se vede cum l-au sfârtecat. Apoi a ieşit copchiliţ (n.r. - ramură nouă) din el.

La noi era o şură mare, în care erau doi cai grei Pinzgau, ai nemţilor. Al doilea proiectil a retezat un frasin. A pălit în el şi l-o retezat. Schijele au omorât amândoi caii, dar nu i-o aruncat, i-o băgat în bucătăria nemţească. Al treilea proiectil a nimerit în turn, în contrafortul din spate. Altul în colţul casei lui Mihalache Corlăţean.

Pe urmă toate proiectilele au ajuns în râpă la Manio. O umplut râpa de proiectile”, ne povesteşte nea Vasile, arătându-ne locurile.

Apoi ne conduce în casa păstrată ca pe vremea copilăriei lui. Construită „din lemn de brad tăiat la lună nouă”, casa este un veritabil minimuzeu. Cămăşi vechi de 150-200 de ani, cusute cu migală cu motive tradiţionale, sau ii abia ieşite din mâinile pricepute ale cusătoreselor din sat, catrinţe, sumane şi năframe, lăzi de zestre, icoane vechi şi podoabe pot fi admirate sau cumpărate de cei pe care paşii îi duc pe aceste meleaguri.

„Ne invadează chinezăriile, cine mai cumpără cămăşi sau papuci făcuţi de mână?”

Ne întoarcem pe banca din faţa casei şi o cunoaştem pe Vera Andronic. Din cusut şi tricotat suplimentează lunar venitul modest al familiei. Vera coase de la 12 ani: „un cămeşoi care se poartă la lucru”.

I-au ieşit din mână sute de cămăşi, ciorapi şi căciuli. Bate târgurile din ţară, ba şi peste hotare, îndeosebi pe unde sunt comunităţi de români, care cumpără cu drag ceva care să le amintească de acasă. Nici boala n-o domoleşte. Ne spune că de curând a fost „operată de fiere”, dar asta n-o face să stea acasă.

Ca nu cumva să avem vreun dubiu asupra vorbelor ei, scoate din geanta mare piatra pe care i-au extras-o doctorii din vezica biliară şi ne-o arată despăturind cu grijă celofanul în care o ţine împachetată.

„Mi-o fost drag de cusut şi de croşetat. Fac căciuli, ciorapi, cămăşi de femei şi bărbaţi. Înainte se mai vindea, acum tare greu, dar ce să fac, să stau degeaba? Am fost şi în Germania, în Ulm, am vândut la români. Merg la toate târgurile. Ne convine că nu plătim trenul, că tata e veteran de război. Unii ne dau cazare şi mâncare, alţii nu, dar tot mă duc”, afirmă femeia cu hotărâre.

Vera este una dintre puţinele cusătorese care au mai rămas în Mănăstirea Humorului. Meseria se pierde şi ne explică de ce chiar una dintre gospodinele care vând obiecte tradiţionale la tarabele din faţa casei lui moş Vasile Buburuzan.

Pe de o parte, spune ea, costurile de producţie sunt ridicate - „costă 10 milioane de lei (n.r. vechi) de cusut o cămaşă, fără material”, iar pe de altă parte, concurenţa mărfurilor ieftine, de serie şi scăderea interesului localnicilor pentru păstrarea tradiţiilor populare: „Ne invadează chinezăriile, cine mai cumpără cămăşi sau papuci făcuţi de mână? Doar turiştii, în sezon.

În câţiva ani nici nu o să mai aibă cine să mai coasă. Mai sunt vreo trei femei în sat care ştiu şi au 50-70 de ani. Astea tinere lucrează la baruri, la pensiuni, se duc la căpşuni, nu vrea nici una să coase. Uitaţi-vă şi voi, pentru cine să coşi? Parcarea e goală, nu-i nici un turist”.

Astăzi, în comună încă mai poţi găsi cusătorese, ţesătoare, opincari şi pictori de icoane care îşi vând munca la tarabele din parcarea de lângă mănăstire.

La Pleşa, un sat mai izolat al comunei, locuit exclusiv de poloni, mai sunt încă renumiţii meşteri dogari. Dar mâine?

Citeste continuarea pe monitorulsv.ro

Te-ar mai putea interesa si:

De ce călătoresc bisericile?

Cum l-a reabilitat Patriarhul Daniel pe „diaconul” Ion Creangă

Ziua în care Sfântul Pavel a creștinat primul european: o femeie pe nume Lidia