Redescoperă România. Tulcea – poarta de intrare în Deltă
Întotdeauna oraşele-porturi aflate la ţărmuri de ape au ceva cald, luminos şi înălţător în ele. Poate căldura şi lucirea soarelui răsfrânt în unde le fac mai strălucitoare, poate cerul de un albastru intens le înalţă mai mult pe verticală, spre deosebire de toate celelalte oraşe risipite pe şesuri sau la poale de munte. Iar faptul că aici se împletesc vremelnic toate limbile pământului le dă un aer tainic, misterios. Aşa e Tulcea, locul unde valurile Dunării îşi cântă valsul nemuritor. După ce treci printre dealuri domoale şi munţii mărunţi ai Măcinului, lăsat în pantă lină, oraşul Tulcea se întinde privirii sclipind în lumina zilei în puzderie de culori, dintre care predomină albul şi albstrul, furat parcă din cupola boltită a cerului.
03 Iulie 2015, 06:18
Ca aşezare, urbea se află la marginea de nord a Dobrogei, pe malul braţului Sf. Gheorghe, între Galaţi şi Sulina. Şi ca orice cetate veche care trebuia straşnic apărată şi de ’’străjeri’’ naturali, localitatea s-a închegat şi s-a format între Câlnicul Horei la nord, la apus de Dealul Taberii, la răsărit de Dealul Carierii, iar la sud de Dealul Mare.
Ca istorie se pierde undeva în negura timpului existând încă de pe vremea lui Alexandru Macedon şi a lui Darius, regele perşilor. În timpul stăpânirii romane se numea Aegyssus. Mai apoi, în vremea lui Mircea cel Bătrân, domn până la ’’marea cea mare’’, oraşul şi toată Dobrogea aparţineau Ţării Româneşti.
Se spune că numele actual ar fi fost dat după numele unui satrap otoman: Tula-Bei. Sub această dunumire localitatea a fost menţionată în 1694 într-o scriere a lui Matheo Gondola. Cetatea de la Tulcea, ca şi cea de la Hîrşova, a fost construită după organizarea paşalâcului Silistra (sec. al XVI-lea).
Pe cât de veche, localitatea este pe atât de prosperă. În contrast cu verdele vegetaţiei, cu toate construcţiile noi ridicate maiestos spre înălţimi, apar geamiile şi bisericile zidite cu secole în urmă, cu forma bulbului de ceapă la cupola turlelor.
Ziua, oraşul pulsează de viaţă, maşinile forfotesc, vapoarele, şalupele şi bărcile cu motor roiesc în jurul portului, geamurile clădirilor sclipesc auriu în soare, pentru ca noaptea, când zarva se domoleşte, să se vadă şiruri galbene de lumini care trasează geometric străzi, bulevarde, cartiere.
În zare, pe întinsul papurei şi al stufului, crâmpeie de dungi argintate indică braţul Sulina.
