La Fundeni, în cel mai sărac sat locuit de români în Timocul bulgăresc

Fără biserică, fără copii, fără viitor, cel mai sărac sat locuit de români, la sud de Dunăre e aşezat, după legendă, deasupra unei vechi mine de aur şi de argint.

La Fundeni, în Timocul bulgăresc, vlahii îşi trăiesc şi-şi povestesc viaţa în cel mai curat grai românesc. Numai de cântat nu cântă “cu vorbe”, pe româneşte (ori pe “vlăheşte”), pentru că de-o “postaţă” bună de timp nu li s-a îngăduit asta, deşi la Rabrovo, în satul de peste deal, Asociaţia Vlahilor din Bulgaria organiza, în iulie 1998, primul “festival internaţional de cântece şi dansuri populare valahe”. În Bulgaria, românii – ori vlahii, cum li se zice – nu sunt recunoscuţi ca minoritate etnică, ci ca grup etno-folcloric. De aceea graiul străbun nu-l dau mai departe instituţionalizat, în şcoală, ci în casă, împărtăşindu-l de la o generaţie la alta. La Fundeni, însă, satul de la capătul unei lumi (şi al unui timp), nu mai sunt decât vârstnici care să vorbească româneşte.

În zadar am fi căutat pe harta Bulgariei satul cu numele Fundeni; nu l-am fi găsit; iar simplul fapt că am ajuns, totuşi, până la el, îl datorăm bunilor noştri prieteni Ivan şi Ludmil, alături de care ne-am aventurat la “subţioara” acestui pământ sud-dunărean locuit de români, cărora pe-acolo li se zice “vlahi”. Am trecut podul de la Calafat, întinzîndu-se peste Danubiu ca o pânză de păianjen întinsă la uscat, privind apoi România de pe meterezele cetăţii Vidinului. Aici, timpul a conservat, ca un miez într-o nucă, populaţia românească de odinioară, din vremea când graniţele nu fuseseră încă inventate, iar războaiele se făceau cu arcul cu săgeţi. De fapt, plecasem să descoperim un sat din partea bulgară a Văii Timocului, despre care ni se spusese ca e cel mai mic şi cel mai sărac sat locuit de români din Bulgaria (şi poate din tot Balcanul).

Fundeni
După nume, un sat la capătul lumii, într-un loc unde drumul de ţară se înfundă, după ultima casă. Prin 1970, când mergea colhozul, iar preşedintele gospodăriei era omul care le ştia şi le făcea pe toate, oamenii începuseră să-şi ridice case, una dupa alta, abandonând vatra veche, pitită în văioage, unde strămoşii trăiseră de secole. Totul pare să fi mers bine, până la plecarea comuniştilor, când rosturile s-au fărâmat, lăsând lumea să aleagă încotro să apuce. Cei mai mulţi, s-au dus la Vidin, unde, o vreme, au găsit de lucru la Combinatul Chimic. Alţii au plecat la muncă, în străinătate. Şcoala s-a închis, iar cei care au mai rămas în sat au început să se numere şi să se răsnumere, tot dând înapoi, ca un ceasornic care şi-a greşit rostul. Aşa, au aflat că azi, la Fundeni, mai trăiesc patru bărbaţi şi patru muieri. Petko, interlocutorul nostru, are 59 de ani şi e cel mai tânăr dintre localnici. A făcut liceul şi şcoala de maiştri, dar în ultimii 15 ani, a fost nevoit să-l îngrijească pe tătăl său, care căzuse la pat, până când acesta s-a şi prăpădit. Locuieşte, acum, singur, stăpân peste un câine şchiop şi peste vreo câteva oi şi capre, care-l şi hrănesc. Şi-a cumpărat oile îndatorându-se la bancă, dar, o dată cu criza, nu şi-a mai putut plăti datoriile. Acum, singura speranţă e la “bursă” (ajutorul de şomaj) de unde primeşte “trei sute de franci” pe şase luni.

“Nu merge treaba neam”, ne spune într-o română cursivă şi colorată, ca în Oltenia, pe care mărturiseşte că o ştie de la părinţi. “De la «deseti» (10 noiembrie 1989, ziua în care Partidul Comunist Bulgar renunţă la monbopolul politic, iar Todor Jivkov demisionează - n.n.) vremurile să strică. Lumea se spărse, se dispărtă...” Cum fuse “lumea” lor, înainte de “deseti”? “Aice, s-a făcut horă în toată duminica, am avut cinci lautari în sat, bandagii (membri ai unei formaţii de instrumentişti, care în Bulgaria se numeşte “bandâ” – n.n.), şi venea şi de dincolo, de la Rabrovo, unul cu clarneta (clarinetul – n.n.).”

Acum, Petko se mulţumeşte cu televizorul, la care se uită “când la bulgari, când la români”. E singura lui legătura cu lumea într-un sat fără copii, fără brutărie, unde nu vine nici poşta, nici caravana de filme. Iarna, drumurile se închid şi rar ajunge pe-acolo câte un tanc “cu verigi”, să cureţe zapadă. În schimb, nopţile de iarnă se umplu de sunete stranii, pentru că satul e înconjurat de şacali, al căror urlet se asemuie cu plânsul de copil. Şi iată cum satul fără copii comunică-n afara lui cu lumea stranie a fiarelor flămânde: “Băi, ş-acuşa, sara, când se scapătă soarele, ceacalii (şacalii – n.n.) se pornesc să cânte; cum îs copiii ăi mici, aşa cântă. Iaca, sunt şi ei ca lupii, da’ mai mărunţi. Mulţi să făcură... Îs câtă vrei”.
La Fundeni, şacalii se înmulţesc, vlahii se împuţinează. Şi cu fiecare om care dispare, limba română mai moare puţin.

Kanitz
Poate că viaţa lui de ţăran român (valah, cum îi zic pe-aici), uitat într-un capăt de lume, ar prinde sens, dacă ar avea nevastă şi copil. “Căsătorie? Aci, nu vine nimeni. Neveste, nu. Decât cu babe ne isprăvim... Când şi când. Ca să nu uităm... jocul...” La un moment dat, era să se-nmulţească satul, să se aciuieze pe-acolo şi nişte români. “Veniră vro doi români de dincolo, veniră cu bacul, de la Calafat la Vidin, să cumpere căşi p-aicea. Era o casă, ia, puţân îi trebuia, remont (renovare – n.n.), aşa, şi era bună să stai în ea. Erau nişte profesori. Dar... să vorbim pe drept... care caută aicea căşi? În Rabrovo luară căşi nişte angliciani (englezi – n.n.), dar le sparseră casele şi tot le luară”.

Asta ne-aduce aminte de o altă legendă locală. În 1936, bulgarii au hotărât să schimbe numele satului, din Fundeni, în Kanitz. Dar cine era Kanitz? Pictor, arheolog şi geograf austro-ungar, evreu de origine, născut la Budapesta şi mort la Viena, Felix Filip Kanitz (1829-1904) a călătorit mult la sud de Dunăre (între 1858-1889), în Balcani, explorând şi pictând locurile prin care ajunge. Atras de legenda minelor de aur şi de argint, într-o zi poposeşte la Fundeni (“pe locurile acestea au fost o dată nişte mine, ştiu că şi tata îmi spunea, sunt trei găuri aici, sub deal”, ne zice şi Petko). “Kanitz ăsta a venit aici să facă o carte, dar când o venit, i-or furat calul şi el a plecat pe picioare, de la noi, până la Sofia”. E ciudat că din toată Bulgaria aia mare despre care scrie şi pe care o pictează Kanitz, n-au găsit decât satul ăsta să-i deie numele lui!...

Ei, dar istoria-i una, prezentul e alta... Petko, valahul din Kanitz/Fundeni, visează la o zi în care să uite de sărăcie. “Eu trăiesc greu.. .Îmi vine să-mi iau oile şi să mă duc pe pod, la Vidin, să trec în România, să trăiesc. Altă spăsenie nu e.”