-

„Rău îi mamă prin străini/ Ca noaptea prin mărăcini...” sau „Călușul, dansul interzis”

Respectul pentru ceea ce înseamnă ființa unui neam (de la rădăcini și eroi până la limbă și de la tradiții la cultură) nu ar trebui să cunoască întinarea. Timpul nu a reușit totuși să vindece plăgile unui trecut încrâncenat.

Iar durerile răbufnesc, surd sau ascuțit, ca să ne aducă aminte de ele.

În urmă cu 9 ani, călătoream în sudul Basarabiei (teritoriu aflat astăzi în Ucraina), căutând să ajung în cât mai multe dintre cele 21 de sate locuite compact de români. N-am reușit să ajung decât în câteva dintre ele, dar fiecare loc și fiecare om și-a lăsat profund amprenta asupra mea. Doi ani mai târziu, dorind să reiterez călătoria, am aflat cu surprindere că mi s-a... interzis intrarea în Ucraina, pentru 5 ani. „Vinovată” eram pentru articolele mele despre românii din regiunea Odessa. Această interdicție mi-a oprit - ori poate doar mi-a întârziat - cunoașterea teritoriilor locuite de români dintr-un alt colț al Bucovinei, respectiv Bucovina de Nord, Transcarpatia,și amânarea unui proiect de documentare despre cetățile strămoșești de la Nistru. La începutul acestei luni, pe 4 mai, am fost anunțată că, alături de jurnalistul Valentin Țigău (Radio România Internațional) am primit Premiul pentru Curaj și Excelență în Jurnalism „Mile Cărpenișan” (acordat de Asociația Civic Media și Basarabia-Bucovina.Info). Onorant și angajant, un astfel de premiu, pentru cineva care crede că „român, românism, românitate” nu este o familie de cuvinte agresivă, ci una caldă, cu brațele deschise pentru îmbrățișare. Festivitatea de premiere va avea loc joi, 2 iunie, la ora 18, la Clubul Țăranului Român, în cadrul unui eveniment care îl comemorează pe cel din urmă primar român al Cernăuțiului, Traian Popovici, care se stingea din viață la 4 iunie 1946, pedepsit pentru că era... român. Un român care salvase aproape 20.000 de evrei din Cernăuți și împrejurimi de la deportare. Un român care a primit, ca recunoaștere a meritelor sale, titlul de „drept între popoare” și pe care Dustin Hoffman (celebrul actor american cu rădăcini româno-evreiești din Cernăuți) a ales să-l interpreteze într-un film documentar despre curajosul primar cernăuțean. Pe lângă curajul lui Traian Popovici, al meu, al nostru, e doar o picătură.

Dar pentru că astăzi, ca de fiecare dată, în ultimii ani, în cea din urmă duminică din mai, este Ziua Românilor de Pretutindeni, permiteți-mi să reiau o serie de texte din prima mea călătorie în sudul Basarabie. Astăzi, o mărturie despre „Căluș - dansul interzis”.

Un text de SIMONA LAZĂR

„Rău îi mamă prin străini/ Ca noaptea prin mărăcini...”

Nu întâmplător se numeşte ansamblul folcloric din Erdec-Burnu aşa: “Dor basarabean”. Sentimentul sfâşietor al neamului românesc defineşte întru totul existenţa acestor oameni care trăiesc parcă la capătul lumilor, în mica peninsulă ce pătrunde în lacul Cătlăbuga, la stânga Deltei Dunării. Iar dorul este al bătrânilor, al oamenilor care au trăit “pe timpul românilor”, precum Nichita Culcia, al maturilor crescuţi în spiritul limbii române, aşa cum este fiul său, Ion Culcia, agricultor şi interpret de muzică populară. Dorul este al celor tineri, al copiilor pe care i-am văzut dansând, i-am auzit cântând în graiul străbunilor lor. În seara aceea, i-am ascultat pe Nichita şi pe Ion Culcia unindu-şi dorurile într-o doină de jale: “Rău îi, mamă, prin străini,/ Ca noaptea prin mărăcini...”

Glasurile lor se răsuceau în inimi ca un cuţit şi-aveam să ne dăm seama că, neştiindu-i, ne fusese şi nouă dor de ei; iar acum, cunoscându-i, încă mai tare dor ne va fi.
Şi de n-ar fi sârma ghimpată, şi unii, şi ceilalţi grabnic am trece peste apă, să ne strângem din nou în braţe.

Călușul, dansul interzis

Să fii patriot în România pare să nu fie lucru mare. Să trăieşti româneşte la Erdec-Burnu, în sudul Ucrainei, este o uriaşă luptă, pe care o duc generaţiile, una câte una, de la vârstnici la copii.

Prindea a se însera când am ajuns şi noi în capătul satului Erdec-Burnu, în Peninsula Taşbunar, care înaintează, ca un plisc de raţă, în lacul Cătlăbuga, cel pomenit în istoriile lui Ştefan-Vodă. Spune Grigore Ureche că aici, la Cătlăbuga, a “topit” Ştefan cel Mare şi Sfânt oastea turcească în bătălia de la 1485. Numele vechi al satului, Erdec-Burnu, zice-se că e de pe atunci; e de origine turanică şi-nseamnă “plisc de raţă” – trebuie să-i fi fost dat tocmai datorită aşezării lui pe peninsulă. Ruşii, mai târziu, l-au schimbat în Utkonosovka, iar ucrainenii îi zic Utkonosivka...

Dar parcă ce contează numele satului, când oamenii ştiu bine cine sunt, ce sunt, cum se simt. Români!

Seara aceea de februarie, la Erdec-Burnu, în Basarabia de Sud, avea să fie una dintre cele mai tulburătoare trăite în călătoria noastră de documentare în Ucraina. Copiii satului, în veşminte tradiţionale româneşti, ne aşteptau în capul scărilor Căminului cultural. “Bună seara şi bine aţi venit la noi!”, ne-au zis într-un glas.

„Schimbați brâul tricolor!”

Două ceasuri, la adăpostul întunericului ce se lăsa, aveam să aflăm ce înseamnă, de fapt, dorul basarabean. “Dor basarabean”. Dansatorii, interpreţii, taraful ansamblului folcloric din Erdec-Burnu (condus de profesorul Viorel Popescu) ne-au făcut una dintre cele mai calde demonstraţii de patriotism. Înfiinţat în 1998, ansamblul folcloric a fost de câteva ori invitat să dea spectacole şi în România, şi în Republica Moldova. Însă, fără îndoială, el a fost înfiinţat şi pentru a arăta, în conglomeratul minorităţilor din Ucraina, care este identitatea comunităţii româneşti, în relaţie cu cea bulgară, turcă, greacă etc. Era firească deci prezenţa ansamblului pe scenele de la Odessa, Ismail, Reni sau din alte localităţi importante din sudul Ucrainei. Şi un timp au putut să o facă. Au primit chiar o mulţime de premii şi diplome.

De la o vreme însă, ansamblului folcloric “Dor basarabean” i se refuză sistematic prezenţa pe scenă, în Ucraina. “«Sau schimbaţi costumul, schimbaţi brâul tricolor – sau nu mai urcaţi pe scenă!», aşa ni s-a spus!” Viorel Popescu ne desluşeşte că problemele ridicate de oficialii ucraineni sunt: cântecele populare româneşti, costumul – care are ca element important un brâu tricolor – şi dansul “căluşarilor”. “Aici, în Ucraina, «Căluşul» este un dans interzis! Pentru că este un dans românesc. Ni se permite să dansăm şi să cântăm doar piesele care fac parte oficial din folclorul Republicii Moldova. Am ajuns să jucăm «Căluşul» numai în satul nostru...” “Jurăm şi ne legăm Căluşul să-l jucăm!” Strigarea de la începutul dansului căluşarilor pare să fi devenit, la Erdec-Burnu, motoul vieţii de zi cu zi...

Viorel Popescu ne povesteşte că deunăzi le-a venit de la Odessa invitaţia să participe la festivalul de Sărbători. Apoi, cineva le-a zis: “Voi sunteţi ăia cu brâul tricolor? Nu mai veniţi!”. Şi asta n-ar fi nimic. Dar, nu de mult, “şeful administraţiei raionale i-a îngrămădit pe toţi părinţii în şcoală. Pe mine n-au vrut să mă lase, dar am şi eu copilul în ansamblu şi până la urmă am rămas în sală. Ne-au zis aşa: «Până nu schimbaţi costumele şi programul, nu mai cântaţi, nu mai dansaţi!». Le-am răspuns şi eu: «Dar noi cântăm la instrumentele noastre şi dansăm în costumele primite donaţie, iar voi tot nu sunteţi mulţumiţi? Daţi-ne voi costume şi instrumente...» Nu şi nu, «nimic românesc!», ăsta e tot răspunsul pe care l-am primit!”. Oamenii se întreabă, pe drept cuvânt, până la urmă care este vina pe care o au? “Cei din asociaţia bulgarilor din Ucraina dansează în costume bulgăreşti. Cei din asociaţia ruşilor – în costumele lor. Nu scoate nimeni nici un fel de brâu... Dar noi, că suntem români, noi n-avem voie să arătăm ce-i al neamului nostru!”
Ar mai fi de zis că membrii ansamblului au nevoie şi de alte costume, poate chiar din mai multe zone ale ţării, mai ales că repertoriul celor de la “Dor basarabean” este foarte bogat şi cuprinde atât cântece şi dansuri din zona Basarabiei de Sud, cât şi din Ardeal, Moldova, Banat, Oltenia şi Dobrogea. Poate se va găsi cineva să le mai înlesnească o donaţie acestor copii şi tineri inimoşi, care păstrează în sufletul lor şi duc mai departe grăuntele de românism. Căci, bob cu bob...

Pehlivanul satului

O dată pe an, în vară, la Erdec-Burnu are loc o veche tradiţie, o desfăşurare de forţe mai puţin obişnuită. Bărbaţii tineri şi în putere ai satului sunt chemaţi la “trântă dreaptă”. Luptă românească. Aşa, ca în basmele cele vechi, când Feţi-Frumoşii şi Greucenii se întrec cu zmeii şi liftele. Tot satul stă împrejurul lor, iar între două lupte se cântă, se dansează, precum odinioară, la horele duminicale. Obiceiul acesta al luptelor vine dintr-un trecut în care era important ca fiecare tânăr să poată să facă faţă duşmanilor. Astăzi evenimentul este o adevărată sărbătoare, cunoscută sub numele “Pehlivanul satului” – “cum ar fi «voinicul satului»“, ne desluşeşte vorba cineva. Probabil nu este o întâmplare că de aici, din sat, se trag câţiva sportivi valoroşi, care au făcut parte din lotul de lupte libere al fostei URSS ori al Ucrainei. Instructorul de lupte libere de la Erdec-Burnu, Alexandru Cepoi, om al locului, ne spune că sportul e foarte îndrăgit de locuitorii din mica Peninsulă Taşbunar, iar în ceea ce priveşte luptele, “avem astăzi condiţii ceva mai bune de antrenament. Cu ajutorul dlui Anatol Popescu, am primit o donaţie, un covor de lupte de 8 metri pe 8 metri”. Cu sala de sport sunt mai multe probleme: “Este, de fapt, vechea clădire a primăriei, ridicată în 1933 de români”, ne mai spune. “Altfel, avem copii deştepţi, sănătoşi, talentaţi, cărora le place şi să danseze, şi să facă sport, şi să-şi ajute părinţii la sere şi în gospodărie. Ei sunt şansa noastră! Trebuie să-i ajutăm să se dezvolte, să nu rămână în întuneric!”

 Ce s-a schimbat, după 7 ani?

În 2010, eram întrebată dacă vreau să însoțesc o trupă de teatru pentru copii într-un turneu prin satele românești ale Basarabiei de Sud. Am răspuns, cu regret: nu. Nu aveam vreme atunci. Apoi, am aflat că nici nu aș fi putut trece granița. Programul început atunci, susținut și de Institutul Cultural Român, continuă în acest teritoriu vitregit. Chiar în această primăvară, actorii români au ajuns la copiii români din sudul Ucrainei. Caravana culturală, caravana teatrului și folclorului românesc, s-a aflat, pentru al șaptelea an, pe scenele căminelor și școlilor comunale. 

Anatol Popescu, unul dintre cei mai activi militanți pentru drepturile românilor din regiune, declara atunci pentru Agerpres: „Aceste manifestări nu sunt cheia păstrării românității aici. Cu părere de rău trebuie să recunoaștem că sunt niște programe întârziate cu un sfert de secol, niște programe care dacă s-ar fi petrecut acum 25 ani ar fi fost probabil altă situație aici privind identitatea, privind păstrarea învățământului în limba română aici, în sate cu comunități majoritare, uneori și sută la sută românești. Sunt sate în care nu mai auzi limba română vorbită de copii, iar adulții vorbesc în limba rusă sau ucraineană pentru că așa e programa școlară și consideră că e mai bine pentru viitorul copiilor lor. E o scuză pentru binele copilului, dar în același timp generațiile de adulți înstrăinează copii de cultura și identitatea proprie. Este o dramă trăită și n-aș exagera dacă aș spune că într-o treime din localități deja la următoarele ediții ale Caravanei nu mai avem ce căuta cu teatrul de păpuși deoarece copiii nu mai înțeleg în limba română Punguța cu doi bani și Capra cu trei iezi, de Ion Creangă”.

Articole înrudite