Crăciun muscelean

Acolo, la Rucăr, pe Râuşor în sus, la “Casa Rucăreană” – gospodărie aşezată, gata să-şi primească oaspeţii – am stat la sfat şi am răscolit jarul poveştilor cu Georgeta lu’ Alexoi de pe mal, zis şi Alifie, cu Ana lu’ Nichi Vorovenci, directoarea liceului din Rucăr, cu Mihaela Tarbă, de la “Floare de Colţ”, din Dragoslavele, cu alte neamuri şi surori…

În uşa deschisă, ceata de fete duce colindul mai departe: “… Sub cetina bradului,/ E o mică mititică,/ E Maria frumuşică./ Ea plângea şi suspina/ Că şi-a pierdut coroana./ Taci, Maria, nu mai plânge!/ Căci coroana ţi-am găsit-o,/ Dar nu vreau ca să ţi-o dau,/ Că ai fraţi încoronaţi/ Şi surori cu gălbiori…” Gazda şi oaspeţii ei se-alătură cântării. Vocile de copile sunt întărite de cele ale femeilor. Cu ochii minţii, vezi grupul din uşa deschisă lărgindu-se, pare că sunt mai multe fetiţe, ca-ntr-o fotografie veche, dintr-o iarnă de demult. “Busuioc verde pe masă/ Rămâi gazdă sănătoasă,/ Cu-ai tăi fraţi, cu-ai tăi părinţi,/ Ai lui Dumnezeu să fiţi”…

Legaţi cu firişoarele sufletului
Gazda împarte dulciuri şi fructe colindătorilor. “În noaptea de Ajun, abia aşteptăm să treacă de miezul nopţii, să vină copiii şi să strige pe la porţi, pe sub ferestre: «Bună dimineaţa la Moş Crăciun!». Punem ce avem în ciururi – aşa e obiceiul –, covrigi, mere, cozonac, gogoşi…” – începe a ne povesti tanti Tuţa. Apoi, Mihaela Tarbă completează: “Familiile care nu erau înstărite, ca să nu se facă de ruşine în sat, aşteptau copiii cu cartofi fierţi sau copţi în vatră, peste care puneau unt de casă. Bunica mea făcea, în Ajun, o plăcintă bună, cu urdă şi stafide. Împărţea şi vecinilor din ce pregătea. Este o reţetă foarte veche, care se prepară numai cu produse de casă. Mulţi, dacă nu aveau ce, dădeau la colindători mere şi nuci. Aici la noi este o comunitate mică şi te faci de râs dacă nu primeşti colindătorii şi nu le dai câte ceva”. “E important nu doar ce se oferă colindătorilor, ci şi cum le oferi, cum îi aştepţi, cum îi primeşti” – ne zice Ana Vorovenci.

“Dacă ei sunt lăsaţi să aştepte se poate interpreta că gospodarul încă se gândeşte dacă să-i primească sau nu.” Semnele vin însă şi dinspre cei care colindă. “Aceşti colindători nu ştiu doar un singur colind” – ne spune Georgeta Alexoi. “Ei, colindătorii cântă în funcţie de uşa la care bat: dacă au fată de măritat sau băiat de plecat la armată, dacă sunt oameni apropiaţi de familia lor…” Cel colindat şi colindătorul sunt legaţi cu firişoarele sufletului.

Brezăiaşii
Alte tradiţii de Crăciun? La Rucăr, la Dragoslavele sau la Dâmbovicioara se merge cu “brezaia”. Colindătorii sunt numai băieţi: cam 20 de persoane, îmbrăcaţi cu costume naţionale şi însoţiţi de… brezaie (un fel de capră, cu zurgălăi, cu coroniţă şi cârpe multe, colorate, cusute pe costum) şi de un “moş” cu cojoc miţos, lung până în pământ, şi căciulă de blană. Trec pe la casele unde sunt fete de măritat, pe la familiile înstărite, pe la rude sau prieteni. După colindă, ei sunt puşi la masă. Li se aşează dinainte bucate şi o ţuică fiartă. Că după o noapte de colindat, le e frig. La sfârşit se încinge o sârbă, la care sunt chemate să ia parte şi gazdele, apoi acestea sunt invitate să fie de faţă, în a treia zi, la Sfântul Ştefan, la Balul Brezăii, când animalul acesta fantastic al Crăciunului moare şi este “îngropat”…
“Din fericire pentru noi”, ne spunea Ana Vorovenci, “copiii, tinerii manifestă multă preocupare pentru tradiţii. Nu au jenă să se implice în promovarea tradiţiilor, iar grupurile noastre folclorice, cu care au colindat ţara şi lumea, sunt premiate întotdeauna”. Aflăm, apoi, că la ceasul acesta al iernii prin zonă se mai merge “cu Moş Ajunul, cu Roscovăitul, cu Pluguşorul”.

Bucate pentru colindători
Ce li se pune “brezăiaşilor” pe masă? Friptură, moşi (sau: caltaboşi), tobă, cârnaţi, şunculiţă, caşcaval afumat, sărmăluţe şi, ca desert, prăjituri făcute în casă, după reţete moştenite. Georgeta Alexoi ne dă apoi o reţetă de familie. “Pentru uscăţele, bunica m-a învăţat să bat spumă cinci ouă, împreună cu cinci linguri de zahăr pudră. Adaug cinci linguri de ulei, un praf de sare, praf de copt şi făină cât cuprinde. Se frământă foarte bine şi se întinde în foiţe foarte subţiri. Secretul este să obţii un aluat elastic. Se taie în triunghiri, care se crestează apoi la mijloc, ca să poţi să le împleteşti. Se prăjesc în ulei foarte încins. Când se scot, se lasă întâi să se scurgă bine uleiul, apoi se presară cu zahăr vanilat”.

“Din colind”
Pe vremuri, copiii care colindau nu primeau numai bani. Gospodarii le dădeau fel de fel de daruri, între care, adeseori, rahat, nuci şi biscuiţi. “Îmi amintesc că, atunci când ajungeam acasă, puneam totul pe masă şi apoi din ce am strâns «din colind» mama ne făcea salam de biscuiţi”, ne povesteşte Georgeta Alexoi. Biscuiţii, fărâmaţi sau răzuiţi, se amestecă bine cu rahat, miez de nucă (tăiat bucăţi mici). Din zahăr se face un sirop legat, ca pentru dulceaţă, în care se toarnă două linguri de cacao dizolvate în apă şi rom. Se amestecă toate ingredientele de mai sus cu margarină, apoi se presară pesmet sau biscuiţi măcinaţi pe un celofan, se aşază compoziţia şi se rulează strâns, pentru a i se da forma cunoscută de salam.

Se pune apoi la rece, ca să se întărească în forma dată. Se poate păstra astfel chiar şi două-trei săptămâni.

Marele sat de munte
Zona unde se ridică astăzi satul Rucăr a fost locuită încă de pe vremea dacilor. Tot aici a fost ridicat apoi un castru roman. Pe aici a trecut, după legendă, Negru Vodă, iar locul – mai precis cel numit Posada, pare să fie cel din Cronica pictată de la Viena, unde, după Carol Robert de Anjou a fost biruit. Pictat de Grigorescu (“Rucăreanca”) şi Vermont (tabloul său intitulat “Botezul” a fost premiat în 1900 la Expoziţia universală de la Paris), Rucărul a fost descris în cărţile lor de mari cărturari ai neamului. Ciru Economu îi dedica şi un roman, “Din Rucăr”: “Marele sat de munte, locului frumos între toate, aşezat ca un cuib de odihnă între Dâmboviţa şi Râuşor, care-l udă cu apele lor cristaline”.

Simona Lazăr