Crăciunul copilăriei care nu se uită niciodată. Întâlnire cu Floarea Calotă
Într-o vreme în care graba a ajuns să se strecoare și în sărbători, întâlnirea cu Floarea Calotă este o oprire necesară. O conversație purtată departe de zgomot, fără ceas, fără grabă, așa cum se vorbea odinioară, când oamenii aveau timp să se asculte unii pe alții. „Cât doriți să vorbim?”, întreabă, zâmbind. Și începe să povestească. Iar când începe, cuvintele curg firesc, ca o întoarcere acasă.
Articol de Ramona Alexandrescu, 27 Decembrie 2025, 14:53
Pentru Floarea Calotă, copilăria nu este un capitol închis, ci temelia a tot ceea ce a devenit.
„Cred că mi le amintesc pe toate”, spune, convinsă că amintirile din copilărie sunt cele mai vii și mai prețioase pentru orice om.
S-a născut într-o familie de oameni simpli, pe 27 martie, în satul Beuca, județul Teleorman, într-o lume în care satul avea ritmurile lui, iar legătura cu restul lumii se făcea printr-un difuzor agățat în perete.
De acolo veneau știrile, piesele de teatru radiofonic, muzicile speciale, diferite de cele de la hora satului, de la nunți sau de la înmormântări.
Pentru că și acolo, în sat, muzica era prezentă la toate momentele vieții. Se cânta la bucurie, dar și la despărțire. Dacă celui plecat dintre cei vii îi plăcuse cântecul, i se cânta, uneori ca ultimă dorință. Așa a înțeles, copil fiind, că lumea nu este doar veselie, ci și durere, răbdare și asumare.
Iernile copilăriei sale erau ierni adevărate. Zăpada trecea de garduri, iar fericirea copiilor nu avea nevoie de explicații.
Jocul în omăt, frigul care înroșea obrajii, hainele ude și râsetele fără oprire alcătuiau o bucurie deplină. „Noi altă fericire nu știam că ar mai exista”, spune simplu.
Cele mai așteptate momente erau sărbătorile petrecute în casa bunicilor dinspre tată. Acolo se aduna tot neamul, pentru că era casa cea mai mare.
La Crăciun, fiecare trebuia să spună ceva: cine nu putea cânta, trebuia să povestească. Acolo a auzit pentru prima dată relatări despre război, spuse de bunicul ei, care trecuse prin acele vremuri. Atunci a înțeles că lumea nu este doar „lapte și miere”, ci și suferință, pierdere și lecții grele.
Copilăria nu a fost lipsită de responsabilități. Copiii munceau, pășteau oile, caprele și vacile, mergeau la școală și învățau.
„Pe vremea aceea chiar se făcea carte”, spune cu convingere. Era competiție, erau serbări școlare, emoții sincere. Nu spectacole mari, ci trăiri adevărate, din care s-a născut pentru prima oară fiorul cântecului și al scenei.
Satul a fost locul unde a învățat ce este viața și ce este moartea, ascultând poveștile consătenilor. Verile le trăia desculță, cu tălpile afundate într-un praf „ca mătasea”, înainte de a merge la gârlă să se scalde.
„Nu credeam că există pe lume fericire mai mare”, spune. Nici lipsa încălțărilor, nici hainele puține nu au fost vreodată o problemă, pentru că nu știa că ar putea exista altfel.
Un loc aparte în amintirile sale îl ocupă învățătoarea Sanda Ionescu, astăzi Filip, o femeie pe care o vedea ca pe o zână. O învățătoare bună, apropiată de copii, care îi striga cu numele de alint de acasă și făcea din școală o prelungire firească a familiei. Destinul a făcut ca, peste ani, drumurile lor să se apropie din nou. La Roșiorii de Vede, a fost cât pe ce ca fiica Floarei Calotă, Ioana, să intre în clasa întâi chiar la ea. „A fost la un pas”, spune artista. Nu s-a întâmplat atunci, dar legătura dintre ele a rămas vie. Vorbesc și astăzi la telefon și recompun, cu bucurie, tabloul acelor ani frumoși.
Astăzi, sărbătorile Floarei Calotă sunt simple și liniștite. Le petrece în familie, alături de copiii ei, Ioana și Mihai, și de câțiva prieteni adevărați, puțini, dar statornici.
Astfel de prieteni îi are și în satul Ciocănești, din județul Călărași, oameni apropiați, legați prin ani și prin întâmplări, pe care nu îi vede des, dar pe care îi poartă mereu în suflet. „Sunt prietenii aceia la care te duci fără să anunți, pe umărul cărora poți plânge când te doare ceva și cu care împarți și bucuria, și lipsurile”, spune artista.
La Ciocănești, Crăciunul are încă gustul de altădată. Porțile sunt deschise, oamenii se adună unii la alții, iar colindătorii nu lipsesc. Vin copii și adulți deopotrivă, iar colindele se aud nu doar în românește, ci și în limba bulgară, ca o amintire vie a conviețuirii dintre comunități.
„Au fost legături vechi, strânse, cu bulgarii care veneau la muncă aici, la legumicultură, și obiceiurile s-au păstrat. Totul se întâmplă într-o pace firească, așa cum ar trebui să fie peste tot”, povestește Floarea Calotă.
Gândul pe care îl lasă ascultătorilor este unul care trece dincolo de sărbători și ajunge la esența vremurilor pe care le trăim:
„Îmi doresc, înainte de orice, sănătate pentru toată lumea și pace. Să nu se mai vorbească atâta de război, să nu ne plece copiii acolo unde nu vrem să plece. Chiar dacă avem mai puțin, să trăim liniștiți, fără spaima zilei de mâine.”
Și, cu aceeași voce care a dus cântecul popular românesc în inimile oamenilor timp de o viață, încheie simplu:
„La mulți ani, oameni buni!”
Un Crăciun spus în amintiri, în adevăr și în speranță, așa cum doar cei care au trăit cu adevărat satul românesc știu să-l spună.
