Despre egalitatea dintre bărbat și femeie în Biserică - Partea I- a

În general, din pricina secularizării ce a pătruns tot mai mult în viața unora dintre fiii Bisericii, nivelându-i pe aceștia la aceleași convingeri și comportamente ca ale celor nebotezați (sau, mai grav, fără-de-lege), s-a creat o falsă impresie despre Biserică, ea fiind treptat percepută ca o instituție oarecare, ușor mai exotică, însă condusă pe aceleași „principii” lumești: al corupției, al dorinței de înavuțire pe seama celor creduli, al abuzului de funcție, al non-valorii ș.a.m.d. De asemenea, pe fondul neîncrederii sporite în cel de aproape și al „privatizării” credinței (mântuirea înțeleasă individualist ca o „afacere” a fiecăruia, fără imperativul comuniunii), foarte mulți creștini au derapat de la credința sănătoasă, rămânând robii unui moralism sau funcționarism sec.

În acest context trist, excesiv focalizat și adesea deformat de o mass-medie tot mai puțin obiectivă, spațiul eclesial este perceput, totodată, drept acel bastion în care se perpetuează încă inechitățile de gen moștenite din Antichitate și Evul Mediu.

Drept urmare, se afirmă frecvent că a venit timpul ca și Biserica să intre în „normalitate”, să recunoască „integral” egalitatea persoanelor de gen feminin și masculin, în consecință, să recunoască și pentru femei drepturi egale la oficierea cultului și la deținerea funcțiilor duhovnicești și administrative în cler.

Înainte de a lămuri acest aspect destul de controversat și de amplu, se cuvine să reamintim, pe scurt, învățătura despre Biserică.

Cine este Biserica?

Biserica este un organism viu, divino-uman, a cărui rațiune de a fi, Domn și Mântuitor este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care din iubire de oameni a coborât cerurile pe pământ, S-a întrupat, a suferit de bună voie și fără vină moarte pe Cruce, a înviat și a sfințit firea noastră, dăruind neamului omenesc puterea biruinței asupra păcatului și nemurirea dincolo de moarte. Membrii Bisericii, celulele acestui organism în care se trăiește unirea cu Dumnezeu, sunt acei oameni care Îl recunosc pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu și hotărăsc să-I urmeze învățătura și faptele iubirii, singura Cale pe care se ajunge la viața veșnică.

Aceștia, din recunoștința pe care o au pentru Hristos, renunță la confortul egoismului lor pe care îl puteau avea în lume și, prin Botez, mor și înviază la o nouă viață, a jertfei de sine pentru Dumnezeu și aproapele. Prin mărturisirea credinței pe care o fac și prin curățirea de păcat pe care o primesc, ei devin odată cu aceasta fii ai Tatălui ceresc și, în consecință, frați după Duh, datori să se ajute și să se dăruiască unii altora pentru mântuire până la jertfa supremă.

Duhul Sfânt, Dumnezeu împreună cinstit cu Tatăl și cu Fiul, este „Sufletul” Trupului (Bisericii). El este Acela Care dă viață, inspiră dăruirea creștinilor în săvârșirea binelui și, ca Mângâietor, este Cel Care întreține „stocul” de milă, înțelegere și iubire jertfelnică în creștini. Prezența Sa este „vizibilă” în cei care nu doar poartă numele de creștini, ci în aceia care se străduiesc să dobândească și roadele Lui: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința/fidelitatea, blândețea, înfrânarea, curăția.” (Epistola către Galateni 5, 22-23). Unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica, căci în El se află pacea și armonia cu noi înșine, unii cu alții și cu Dumnezeu. Pe cei care Îl cheamă și Îl ascultă, El îi ajută să devină persoane autentice, capabile să treacă dincolo de constrângerile determinate de egoism, de păcate sau vicii (patimi).