Icoana – chipul celui drag care ne însoțește

Prezența divină în cel botezat poate să se „diminueze” ulterior, odată cu întinarea vieții omului, dar nu mai dispare niciodată, rămânând o icoană nefăcută-de-mână, mai mult sau mai puțin simțită, perceptibilă în noi în măsura în care fiecare se străduiește să devină mai asemenea cu Dumnezeu.

Icoana divină de care am amintit este chipul lui Dumnezeu sădit în om la creație (Facere 1, 26-27), chip schimonosit prin păcat, „lăsat abia viu” de puterile întunericului, însă restaurat de Hristos prin lucrarea Lui tămăduitoare.

Atunci când ne rugăm în mod sincer, iar mai apoi chiar și numai când ne amintim de Dumnezeu, inima noastră începe să „ardă” (Luca 24, 32) mistuită de Duhul Sfânt și își dorește să nu se mai despartă de prezența Lui, preferând mai degrabă orice lipsă și suferință din această lume. Minunat prezintă această trăire Sfântul Siluan Athonitul când scrie:

„Duhul Sfânt este iubire; și această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, și același Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum-nezeu. (…) Domnul este milostiv; sufletul meu știe aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând și smerit, și atunci când sufletul Îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu și aproapele și se face el însuși blând și smerit. (…)

[S]ufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjește după Dumnezeu și spune: „«Sufletul meu tânjește după Dumnezeu și Îl caut cu la¬crimi»”. Singura lui mângâiere rămâne atunci privirea chipului lui Hristos din icoana pictată de mână care reproduce în chip văzut trăsăturile Persoanei Lui, Dumnezeu adevărat și om adevărat, așa cum a putut fi cunoscut din vedere și con-viețuire, din timpul când „S-a pogorât din ceruri” pe pământ.

Icoana văzută este fereastra prin care vedem pe Dumnezeu, ca prim pas în condiția noastră prezentă, neputincioasă, este puntea prin care avem acces la lumea cerească, care trebuie să se întipărească în noi.

De aceea creștinii au cinstit dintotdeauna icoana lui Hristos aducându-i venerarea sau adorarea cuvenită ca Celui ce împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt este Dumnezeu. Creștinii cinstesc nu obiectul material în sine (materia din care este confecționată icoana), ci Persoana Celui viu și cunoscut în trup (Ioan 1, 14), reprezentat pe ea, icoană pe care mai întâi de toate o au și se străduiesc să o mențină curată în inimă.

Ne închinăm la icoana Maicii Domnului preacinstind-o pe cea care s-a învrednicit să nască cu trup omenesc pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, devenind ea însăși icoana vie cea mai aproape de Prototip dintre oameni; și cinstim icoanele sfinților ca unii ce au făcut străvezie în ei lumina nezidită a harului icoanei (chipului) lui Hristos din ei.

Toți suntem chemați să vedem în ceilalți oameni icoane vii ale lui Hristos, vrednice de cinstirea și iubirea noastră, de purtarea în gând și în rugăciune, în inimă, și toți putem printr-o viață plăcută lui Dumnezeu să ne facem cu ajutorul divin asemenea Lui: iertători, blânzi, lipsiți de viclenie, plini de milă, de har și de adevăr.