Sfânta Taină a Hirotoniei - Lămuriri partea a II-a
Taina mântuirii neamului omenesc este foarte profundă, la fel ca și căderea omului din starea de Rai, dar putem cunoaște, totuși, și noi unele aspecte legate de ea, prin contemplarea celor care ne-au fost transmise prin descoperire dumnezeiască. Astfel, vedem din Sfintele Evanghelii cum Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu săvârșește mântuirea omului în mod impus, izolat, numai cu puterea Sa divină, ci ia împreună-lucrători la aceasta pe cei ce au căzut, pe oameni, pe care, cuprinzându-i în umanitatea Sa, îi apropie și personal, ca prieteni ai Săi, și îi învață voia Tatălui ceresc Celui de oameni iubitor.
03 Septembrie 2014, 06:47
Din aceasta înțelegem că mântuirea este, ca și căderea, un act care implică voința liberă a omului, chiar dacă în ambele aspecte, ceea ce face pe om sfânt sau păcătos este prezența sau lipsa harului dumnezeiesc. Fără acordul, efortul și ascultarea omului care „atrag" harul și fac „vrednic" pe om de viața veșnică, mântuirea nu este posibilă, chiar dacă ea este realizată virtual prin Hristos, pentru toți oamenii.
Dorind să elibereze pe om din robia păcatului și a morții, Iisus Hristos a ales, încă de la începutul activității Sale pe pământ, doisprezece apostoli (Matei, 4, 18-22 și 10, 1-4 ; Marcu, 3, 14, 16-19 ; Luca 6, 13-16; 9, 1-2), iar mai apoi încă șaptezeci și doi de ucenici (Luca,10, 1) pe care i-a învățat în mod practic, prin exemplul Său, Legea cea Nouă, a iubirii de Dumnezeu și de oameni. Pe aceștia i-a trimis înaintea Lui în Țara Sfântă să pregătească pe poporul evreu în vederea venirii Sale în cetățile din Galileea, Iudeea, Samaria și împrejurimi, dându-le acestora și puterea să tămăduiască în numele Său toată boala și neputința, să alunge pe diavoli și să ridice din moartea sufletească pe cei ce se pocăiesc (Matei 10, 8; Luca 9, 1).
Dar această etapă a fost una premergătoare, prefiguratoare a ceea ce avea să urmeze deplin, după Înviere, atunci când Hristos sculat din morți, a suflat asupra celor 11 apostoli, harul sfințitor, instituind slujirea preoțească (Ioan 20, 23), arătându-ne prin aceasta că mântuirea noastră izvorăște din Trupul Său sfințit și de viață dătător, biruitor al păcatului și al morții prin unirea continuă cu dumnezeirea Sa.
Dar, Hristos nu a oferit Sfinților Apostoli această putere, de a fi administratorii văzuți, delegați, ai lucrării Sale sfințitoare, ca un privilegiu al lor, ci ca pe cea mai înaltă formă de responsabilitate și de dovadă a dragostei față de Sine, căci El a spus: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor." De aceea, ei erau conștienți că fără Hristos nu pot face nimic și că El era acela care avea să lucreze prin ei.
Pentru ca această împuternicire să fie crezută și acceptată de toți ca un fapt dumnezeiesc, la zece zile după Înălțarea lui Hristos cu Trupul la cer, Mântuitorul le-a trimis Sfinților Apostoli, pe Duhul Sfânt, întemeind Biserica, conferindu-le în mod special lucrarea preoției și harisme (puteri) speciale în acest sens. La predica Sfântului Petru, dar și la mărturisirea celorlalți Apostoli s-a format în chip văzut Biserica, adică adunarea, comunitatea tuturor celor care cred în Hristos ca Dumnezeu și om adevărat înviat și, fiind botezați în numele Sfintei Treimi, lucrează în vederea învierii din morți împreună cu ajutorul de Sus.
Harul dat Sfinților Apostoli la Cincizecime nu se referă numai la ei, ci și la urmașii lor. Sfinții Apostoli au împărtășit harul Preoției prin punerea mâinilor și prin invocarea Duhului Sfânt, „urmașilor" lor: episcopilor, preoților și diaconilor. „Pe aceștia i-au pus înaintea Apostolilor, și rugându-se și-au pus mâinile peste ei" (Faptele Apostolilor 6, 6).
Pentru că Hristos este unul, tot așa și în Biserică, doar episcopul are puterea de a săvârși Taină Sfintei Preoții, însă unit cu credincioșii în rugăciunea comună și a lui specială, din cadrul Sfintei Liturghii. Rugăciunea de la hirotonie este lămuritoare: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsa le împlinește, hirotonește pe (...) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop...", episcopul fiind doar un mijlocitor ales de Hristos, la rugăciunea căruia, harul Sfântului Duh se pogoară asupra candidatului îngenuncheat în față Sfintei Mese, în timp ce comunitatea creștinilor prezenți cântă: „Doamne miluiește".
Rânduiala Sfintei Taine a Hirotoniei conține apoi momentul în care arhiereul cere în față ușilor împărătești acordul poporului pentru investirea în slujirea preoțească a candidatului selectat. El întreabă „Vrednic este?" și i se răspunde de către cei prezenți afirmativ sau negativ („Vrednic este!"/„Nu este vrednic!"). Întrebarea este adresată în mai multe limbi, amintind de momentul Cincizecimii, când peste Sfinții Apostoli S-a pogorât Duhul Sfânt sub chip de limbi de foc, confirmând lucrarea lor preoțească.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens: „Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu și mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotonește, dacă hirotonia se face cum se cuvine".
Preotul primește de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei slujiri: învățătorească, sfințitoare și de conducere, însă fără dreptul de a hirotoni și de a sfinți Sfântul Mir și Antimisul, deoarece la aceasta trebuie să participe întregul sobor al episcopilor arătând încă o dată că numai în comuniune și pentru mărturisirea credinței apostolice se coboară harul Duhului Sfânt.
Diaconul îndeplinește slujirea de ajutor al preotului și al episcopului, în întreita lor activitate, spre mântuirea credincioșilor, el neputând săvârși nici o Taină și nici o Ierurgie singur.
Scopul principal al celor ce primesc Taina Hirotoniei trebuie să fie acela de a uni pe om cu Hristos, capul nevăzut al Bisericii și pe toți oamenii laolaltă ca un singur Trup al Său. Sfântul Apostol Petru îndeamnă la rândul său: „Și voi înșivă, ca pietre vii, zidiți-vă drept casă duhovnicească, preoție sfântă, ca să aduceți jertfe duhovnicești, bineplăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos" (I Petru 2,5)
În Biserica Ortodoxă nu pot fi hirotoniți în cursul aceleiași Liturghii, decât câte un candidat din fiecare treaptă preoțească, arătându-se prin aceasta că Unul singur slujește prin fiecare slujitor, Hristos Dumnezeu întrupat, iar cel preoțit cu puterea Lui.
Referitor la demnitatea deosebită a preoției, Sfinții Părinți și teologi ne-au transmis cuvinte pline de înțeles, dintre care prezentăm câteva în cele ce urmează:
„Ce sfântă lărgime, adâncime și înălțime a inimii trebuie să aibă preotul săvârșind Liturghia! Inima lui trebuie să încapă în ea tot universul, chiar și tot cerul și toate cele de dedesubt! - Sf. Ioan de Kronstadt (1829-1908)
„Nu vă cramponați de greșelile pe care le vedeți în cler. Clerul acela e dat de dumneavoastră, nu e venit din cer, are un tată și o mamă, fiecare preot și episcop" – Părintele Ioan Iovan (1922-2008)
„Vă trebuie preoți mai buni? Nașteți-i! Nu mai stați cu gânduri ucigașe împotriva copiilor, că nu știți în calea cărui mare dar de la Dumnezeu Te-ai găsit împotrivă și ai să dai seama." - Părintele Arsenie Boca (1910-1989)
„Am purtat sutană, șaizeci de ani, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu un creștin ortodox sau oricare altă persoană, îmi plec capul jos, în față lui." - Părintele Sofronie Saharov (1896-1993).
„Dacă aș întâlni un preot și un înger m-aș pleca întâi preotului până la pământ și i-aș sărută mâna sfințitoare și apoi m-aș pleca îngerului." - Sfântul Ioan Gură de Aur (347- 407).
Doamne ajută !
