Sfârşitul omului – trecerea la cele veșnice - Partea I-a
„Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meuare viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.”(Ioan 5, 54) Cultul morţilor în Biserica Ortodoxă se mai numeşte şi grija pentru cei adormiţi, exprimarea „pentru cei morţi” fiind improprie. De asemenea, „moartea” nu este nicidecum trecere în neființă, ci doar sfârşitul vieții în trup, sufletul omului mutându-se din lumea văzută în cea nevăzută.
21 Septembrie 2016, 21:00
După căderea protopărinţilor noştri Adam şi Eva în păcat, moartea a pătruns în lume, pentru că sufletele lor au pierdut inocența, încrederea și iubirea desăvârșită în Dumnezeu și, drept urmare, s-au lipsit și de harul Său de-viață-dătător. În noua stare, căzută, omul duce o existență trecătoare, căci trupul se degradează treptat și trebuie „să se întoarcă în pământ, cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul 12, 7).
Prin nașterea cu fire omenească din Fecioara Maria, Jertfa pe Cruce fără păcat și Învierea din morți, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul Hristos, a înlăturat stăpânirea fricii de moarte și a dăruit fiecărui om certitudinea iubirii depline a lui Dumnezeu față de noi împreună cu puterea de a birui păcatul (moartea sufletească) în unire cu El. Astfel, cei care rămân în dragostea Lui, ascultând de voia Sa, merg după această viață biologică să-L cunoască precum este, în Împărăția Dreptății, Adevărului și Păcii.
Dar, nu numai aceștia, cei drepți, ci toți oamenii vor învia (cu trupul) pentru a primi răsplata faptelor lor. „Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 22).
Ținând cont că nu este om fără de păcat și în semn de iubire față de cei plecați dintre noi, Biserica a rânduit slujbe speciale care se fac pentru ușurarea, lăsarea și iertarea păcatelor pe care cei adormiți le-au săvârșit cu voie sau fără de voie.
Însă nu doar după adormire, ci încă dinainte de acest moment, fiecare creștin este dator să se pregătească pentru întâmpinarea lui Dumnezeu, Creatorul nostru. La fiecare Sfântă Liturghie, slujitorii Bisericii ne îndeamnă să cerem de la Acesta: „sfârşit creştinesc vieţii noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace...”, adică pacea cu toată lumea și conștiință curată, împăcată.
La aceasta, se adaugă grija şi datoria creştinească a celor sănătoși faţă de cei bolnavi sau în vârstă: „Iar pentru cei ce pleacă (din viaţă), să se păzească şi acum legea veche şi canonicească, încât dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă şi cea mai trebuincioasă..” ( cel de-al 13-lea canon al Sfinților Părinţi de la Niceea – 325).
Spovedania (mărturisirea păcatelor) sinceră și cu pocăință aduce celui pe moarte iertarea păcatelor, liniştirea cugetului şi împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii pe care îi va fi nedreptăţit, urât sau păgubit.
Sfânta Împărtăşanie ce se dă în ceasul morţii este numită şi grijanie - pregătirea/grija cea mai de pe urmă a creştinului aici pe pământ, ea fiind arvună a vieţii veşnice şi chiezășia învierii: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 5, 54). Aceasta este merindea cea mai scumpă de care un creştin nu trebuie să se lipsească.
Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului (Sfânta Împărtăşanie), sunt sufletului cel mai bun tovarăş, scut şi apărător la Tronul Judecăţii.
Mare păcat săvârsesc cei rămaşi, ce au grijă de cel ce se află în pragul morţii, dacă nu fac cele necesare pentru a-l ajuta pe cel muribund să se poată spovedi şi împărtăşi. De aceea, este o problemă deosebit de dramatică atunci când se pomenește la slujba de înmormântare a unui creștin că a trecut din viață „negrijit şi nespovedit”.
Lumânarea pe care o ține în mână simbolizează călăuza sufletului, risipirea întunericului morţii, închipuie pe Hristos şi Evanghelia Sa: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Creştinul spovedit şi împărtăşit (grijit), pleacă din lume/din viaţa aceasta însoţit de Hristos Dumnezeul nostru. Ea aminteşte şi de pilda celor zece fecioare care așteptau pe Mirele lor având candelele gata să fie aprinse (Matei 25, 1-13).
Slujba înmormântării este rugăciunea solemnă prin care comunitatea credincioșilor invocă mila divină pentru iertarea păcatelor celui adormit și pentru așezarea sufletului lui în ceata drepților. Această ierurgie este, totodată, plină de simboluri văzute care preînchipuie realitățile nevăzute la care cei prezenți sunt chemați să ia aminte pentru a se folosi sufletește.
Ea este precedată de pregătirile speciale ce se fac pentru cel trecut la Domnul.
Clopotele bisericii se trag pentru a vesti membrilor parohiei că unul dintre aceştia a părăsit această lume şi îi îndeamnă pe creştini la rugăciune.
„Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10)
Cântecul clopotelor aminteşte de glasul trâmbiţei prin care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi ridicarea din morminte la Înfricoşătoarea Judecată: „Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă” (Matei 24, 31).
Trupul celui răposat trebuie spălat, cu apă curată ce aminteşte de apa botezului şi subliniază faptul că acesta a trăit creştineşte. Hainele curate închipuie veşmântul cel nou al nestricăciunii şi prezenţa acestuia la Judecata de apoi: „Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune” (I Corinteni 15, 42).
Sfântul Dionisie Areopagitul şi Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază: „E drept că trupul se destramă pe încetul, dar nu se nimiceşte, căci nimicirea e tocmai trecerea în neexistenţă, câtă vreme destrămarea e numai o împrăştiere, adică o reîntoarcere a trupului la stihiile pământene din care a fost luat. Iar ceea ce se află în această stare nu se pierde, cu toate că aşa ceva trece dincolo de percepţia noastră simţuală”.
Aşezarea în sicriu a trupului cât şi pânza albă ce acoperă trupul sunt necesare pentru ocrotirea acestuia şi simbolizează acoperământul Celui Prea Înalt: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui.” (Psalmul 90, 1)
Aşezarea cu faţa spre răsărit a celui răposat, arată că de la Răsărit a venit Lumina cea adevărată – Hristos Dumnezeul nostru şi tot cu faţa spre răsărit a stat creştinul la Sfânta Taină a Botezului, dinspre răsărit va veni Mântuitorul la Judecata de apoi: „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.” (Matei 24, 26)
Crucea sau icoana ce se pune pe pieptul celui răposat este scut şi armă împotriva îngerilor celor răi, care caută să răpească sufletul şi arată că cel adormit şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos Dumnezeul nostru.
Mâinile care stau încrucişate pe pieptul acestuia, dreapta peste stânga sunt simbol al rugăciunii de iertare.
Nu este potrivit să se aşeze bani pe pieptul celui răposat sau alte obiecte in buzunarele acestuia, aceste daruri fiind fără folos sufletesc, îngreunând sufletul, făcându-i numai rău.
Lumânările ce ard împrejurul sicriului şi cele ce se dau celor ce participă la slujba de înmormântare simbolizează rugăciunile celor rămași pentru cel adormit. Numai aprinzându-ne lumina credinței unii altora și prin rugăciunea comună unită într-un gând și cu o inimă către Dumnezeu, putem să ne mântuim.
