Cea mai proastă afacere a României din perioada comunistă. Greșeala care ne-a sărăcit pe toți
Deși regimul comunist se lăuda cu industrializarea forțată și cu plata integrală a datoriei externe, o decizie majoră luată personal de Nicolae Ceaușescu la începutul anilor '80 a avut un impact financiar devastator pe termen lung.
Articol de Petruț Mazilu, 23 Noiembrie 2025, 12:24
Această alegere, bazată pe orgoliu și pe o viziune economică rigidă, este considerată de mulți specialiști drept cea mai scumpă eroare făcută vreodată de liderul comunist, afectând direct bunăstarea românilor de rând.
Refuzul de a investi în retehnologizarea industriei petroliere și chimice a reprezentat una dintre cele mai mari erori de judecată economică ale regimului Ceaușescu, o greșeală cu repercusiuni vizibile și în zilele noastre.
În anii '70, România se bucura de o industrie energetică dezvoltată, bazată pe resurse interne și pe o rețea extinsă de rafinării, multe construite sau modernizate cu tehnologie occidentală. Totuși, piața mondială a petrolului era în continuă schimbare.
Odată cu descoperirea și exploatarea unor zăcăminte noi, tipul de țiței extras devenise din ce în ce mai greu și mai sulfuros.
Tehnologia existentă în rafinăriile românești, care se baza pe procesarea țițeiului ușor autohton, nu mai era eficientă pentru noul tip de petrol.
Pentru a menține capacitatea de producție și a obține produse competitive, era vitală o investiție masivă în secții de cracare catalitică, desulfurare și alte unități moderne. Aceste investiții erau disponibile la începutul anilor '80, iar costul lor ar fi fost relativ mic în comparație cu beneficiile ulterioare.
Ceaușescu, însă, avea un singur scop: plata integrală și rapidă a datoriei externe a țării, contractată în anii '70.
Condus de ideea independenței economice totale și de dorința de a demonstra lumii că România nu depinde de nimeni, el a preferat să aloce resursele financiare enorme (obținute prin sacrificiul populației) exclusiv pentru plata datoriilor către FMI și băncile occidentale. Retehnologizarea a fost amânată, considerată "un moft burghez".
Decizia de a plăti datoria cu orice preț a generat penuria de neimaginat. Statul trebuia să exporte orice era cerut pe piața externă, inclusiv alimente (carne, ouă, legume, fructe) și produse industriale de bază, pentru a obține valuta necesară.
Rațiile de alimente, frigul din case, întreruperea curentului electric și cozile interminabile erau consecințe directe ale acestei politici.
După ce datoria a fost achitată (un eveniment propagandistic celebrat în 1989), România s-a trezit cu o industrie energetică învechită.
Rafinăriile noastre nu erau capabile să proceseze eficient țițeiul din import și produceau combustibili și produse chimice de calitate inferioară, cu un consum energetic uriaș. În loc să exporte produse rafinate de top la prețuri mari, România era prinsă în capcana tehnologiei depășite.
Un alt aspect grav a fost cel al exportului de produse de subvenții. Pentru a obține valuta, statul vindea la prețuri mici produse a căror realizare era costisitoare pentru economia internă (mână de lucru, materii prime).
Practic, s-a plătit o datorie nominală, dar s-a irosit o oportunitate de modernizare și s-au exportat, la preț de nimic, resurse și energie subvenționate, ceea ce a împiedicat dezvoltarea economică pe termen lung a țării.
Specialiștii consideră că modernizarea industriei ar fi adus României venituri mult mai mari, acoperind nu doar datoria, ci asigurând și o bază solidă de dezvoltare post-comunistă.
