Tăblița cu ceară, un simbol al educației de odinioară: Cum a fost utilizată de generații întregi

Potrivit Muzeului Judeţean, scrisul reprezintă una dintre principalele caracteristici care au contribuit la evoluţia umanităţii, de-a lungul timpului informaţia fiind împărtăşită de la un individ la altul sau de la o generaţie la cealaltă prin diverse căi.

'Încă de la apariţia scrisului, omul a încercat să îşi transmită în scris cunoştinţele, informaţiile. Au fost folosite diferite materiale suport pentru scris, de la scrisul în piatră, până la scrisul pe papirus, hârtia, invenţia chinezilor, revoluţionând practic această metodă de a transmite informaţii din generaţie în generaţie. Plăcuţele cu ceară sau tăbliţele din ardezie au început să fie folosite atât în mediu rural, cât şi în mediul urban, în şcoala românească la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX, atât în instituţiile care au funcţionat pe lângă biserică, până când să apară şcoala laică în spaţiul românesc, cât şi după aceea, până în momentul în care oamenii au avut acces la hârtie, un produs care nu era ieftin. Istoria lor însă este mult mai veche, de pe timpul Imperiului Roman', a declarat directorul Muzeului Judeţean, Daniel Costache, citat de Agerpres.

Muzeul Judeţean deţine în colecţie peste 20 de tăbliţe cu ceară sau de ardezie pe care elevii odinioară le foloseau pentru a-şi nota informaţii succinte predate de dascăli în timpul lecţiilor.

Nu mai mari decât un caiet, tăbliţele cu ramă de lemn erau acoperite cu o peliculă de ceară, de ele fiind legat cu o aţă un creion din lemn sau din carbon.

'Suportul de tip tăbliţe cu stilus avea foarte multe neajunsuri pentru că nu puteai îndosaria foarte multe şi nu puteai să ai parte de informaţie scrisă atât de multă precum o poţi avea într-un caiet, însă a avut rolul lui definitoriu în ceea ce înseamnă scrisul pe un suport. Piesele pe care le deţinem în muzeu sunt din Buzău. Erau folosite de elevi la şcolile din actualul teritoriu al municipiului, dar şi în centrele şcolare de pe lângă mănăstiri. Tăbliţa are o formă patrulateră, dreptunghiulară, din lemn, are o peliculă de ceară şi ataşat de ea este un stilus, un beţişor confecţionat din lemn ascuţit la vârf cu care se scrijelea pe acea suprafaţă de ceară. Când era epuizată suprafaţa de scris, se nivela, după care se scria deasupra din nou. Mai târziu s-au folosit tăbliţele care nu mai aveau suprafaţă din ceară, fiind înlocuită cu ardezie iar un stilus din carbon oferea efectul scrisului pe tablă cu cretă', a precizat directorul muzeului.

În lipsa unui suport adecvat pentru păstrarea informaţiilor, elevii erau puşi în situaţia de a reţine şi învăţa cât mai multe noţiuni la clasă, în timpul orelor.

Pe tăbliţa acoperită cu ceară erau notate doar formule matematice, denumiri şi alte informaţii esenţiale care acopereau un spaţiu limitat, dar puteau fi repetate ulterior acasă, înainte de a fi şterse în următoarea zi.

Din punct de vedere istoric, tăbliţele cu ceară sau din ardezie reprezintă un hotar în evoluţia educaţiei.

Ultimul secol a produs schimbări majore în educaţie. În prezent, atât elevii, cât şi profesorii au la dispoziţie pentru diseminarea informaţiilor multiple soluţii tehnice, de la gadgeturi, table interactive, laptopuri şi smartphone-uri, până la ochelari VR.