Drumul fermecător al lui William Blacker sau Cum arată România iubită de un englez

Cum să reziști, român fiind și cunoscând limba engleză, tentației de a o citi? Cât de rar avem ocazia de a ne vedea prin ochii altora! Și cât de des ne sunt servite păreri preconcepute sau, mai rău, opinii bine frizate, ca să nu ne simțim cumva lezați!

Nu e cazul autorului William Blacker, care își propune în mod expres să spulbere „miturile moderne” inventate despre o Românie care nu există, emise de unii care adesea nici n-au văzut țara cu proprii lor ochi sau care judecă doar la suprafață, manipulați de presa știrilor de senzație.

După șapte ani de locuit în România – și nu în capitală, ci în creierul munților, prin sate cu străzi încă neasfaltate din Ardeal -, Blacker nu suflă o vorbă despre conți vampiri, copiii străzii, câini vagabonzi sau hoțomănii țigănești. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, reușește să fascineze mai mult decât au făcut-o mințile fanteziste care se dedau la speculații elucubrante despre plaiurile mioritice. Adevărul, ca de obicei, atunci când e spus curat, emoționează mai mult decât orice produs al imaginației.

Poate că mirajul cărții se explică prin faptul că Blacker a scris-o în mod expres pentru conaționalii săi, pe care dorește să-i deturneze de la direcția greșită a opiniilor prefabricate despre România. Cu atât mai interesantă devine pentru noi, ca cititori români, incursiunea în propria noastră lume, privită parcă invers, printr-un ochean întors.

„Uneori ai impresia că-ntreaga ta viață converge spre un singur moment, în care cu simplitate și claritate iei hotărârea să faci ceva care schimbă totul, definitiv”, spune eroul filmului la modă Avatar, atunci când ia decizia de a renunța la destinul său de pământean, devenind cetățeanul unei planete neatinse de virusul uniformizării. Așa trebuie să fi simțit William Blacker atunci când, curios să vadă Europa de Est după dispariția Cortinei de Fier, s-a oprit într-un sat maramureșean rupt parcă dintr-o realitate paralelă și… s-a hotărât spontan să rămână acolo.

Opțiunea sa radicală de a locui la țară pe timp nedeterminat (la stabilire, autorul n-a făcut un plan, nici cincinal nici pe vecie, și nici provizoriu), izolat departe de confortul și de facilitățile care literalmente i-au fost puse în leagăn, e dovada unui caracter integru și bine conturat, cu calități morale de valoare, impresionant. Cine oare, indiferent din ce mediu provine, se mai încumetă să facă un asemenea pas definitiv? Cine alocă ani din viață unui asemenea ideal pe care mai nimeni, nici cei mai apropiați, nu l-ar fi luat în serios de la bun început?

„De-a lungul drumului fermecat” – povestea unei iubiri și trăiri în România se citește fluid și fără sincope, deși acțiunea ei nu e palpitantă ca a unui film de aventuri, ci armonios-ritmică, precum ciclurile naturii și ale vieților protagoniștilor ei: țărani maramureșeni, țigani unguri, sași ardeleni, români din Podișul Transilvaniei și… un englez care vorbește dialectul din nord, își cumpără coasă și cal, renovează casele celor plecați spre alte zări, se-ndrăgostește de temperamentul vulcanic al țiganilor și prinde gustul bucatelor și obiceiurilor din străbuni.

Setea lui nestăvilită de a cunoaște cât mai mult din tradiția ancestrală îi atrage simpatia celor în mijlocul cărora s-a strămutat, dar trezește și dorința unora de a profita de pe urma lui, respectiv animozități, acolo unde prejudecățile și autoritățile locale se tem de orice schimbare, fie ea chiar și în bine.

Autorul, în același timp și personaj principal, dă dovadă de curaj atunci când se aliniază datinilor locale, adoptând inclusiv portul popular, nu din dorința de a se deghiza, ci pur și simplu pentru că recunoaște că acela este modul ideal de a te îmbrăca în climatul și condițiile de viață de la fața locului (nu degeaba costumul cu opinci s-a cristalizat pe parcursul a sute și mii de ani, să vedeți ce teorie științific bine fundamentată are William pentru a salva de la dispariție acest complement vestimentar!)

Citește articolul integral pe pagina PRESADETURISM.RO

Foto: Simona Lazăr