România și agricultura viitorului. Care sunt culturile care înving lipsa apei

Agricultura românească traversează una dintre cele mai complexe perioade din istoria sa recentă, fiind prinsă într-o menghină climatică ce strânge tot mai puternic de la an la an. Imaginea idilică a lanurilor nesfârșite de porumb, care au consacrat România drept „grânarul Europei”, începe să se fisureze sub realitatea dură a termometrelor și a pluviometrelor.

Seceta pedologică, fenomenul care a devenit o constantă în Bărăgan, Dobrogea și Moldova, rescrie regulile jocului agronomic, impunând o tranziție necesară de la tradiție la inovație și reziliență.

În acest context, fermierii sunt nevoiți să privească dincolo de obișnuință și să identifice acele culturi capabile să prospere cu resurse hidrice minime, adevărați supraviețuitori vegetali într-un mediu tot mai ostil.

O primă vedetă a acestei noi realități agricole este sorgul, o plantă care câștigă tot mai mult teren și care a fost supranumită de agronomi „cămila vegetală”.

Această etichetă nu este deloc întâmplătoare, ci reflectă capacitatea extraordinară a sorgului de a rezista la temperaturi ridicate și la lipsa apei, acolo unde porumbul ar capitula ireversibil. Mecanismul său de apărare este fascinant din punct de vedere biologic, având capacitatea de a intra într-o stare de latență în perioadele critice de secetă, oprindu-și creșterea pentru a conserva energia și apa, urmând să-și reia vegetația imediat ce primește primii stropi de ploaie.

Mai mult, frunzele sale sunt acoperite cu un strat ceros care limitează transpirația, iar sistemul radicular extrem de bine dezvoltat poate extrage umiditatea din straturile profunde ale solului, inaccesibile altor plante. Fermierii care au pariat pe sorg în ultimii ani au descoperit că acesta oferă o siguranță a recoltei mult superioară, fiind o alternativă excelentă atât pentru furajare, cât și pentru industria bioenergiei.

Pe lângă ascensiunea sorgului, floarea-soarelui rămâne un pilon de bază, însă nu în orice condiții. Deși este o cultură tradițională, rezistența ei a fost îmbunătățită considerabil prin genetică modernă. Hibrizii noi de floarea-soarelui sunt creați special pentru a suporta arșița verilor românești.

Această plantă are avantajul unui sistem radicular pivotant care pătrunde adânc în pământ, permițându-i să acceseze rezervele de apă de la adâncimi de peste doi metri. Totuși, agronomii atrag atenția că, deși rezistentă, floarea-soarelui are momente critice în care lipsa apei poate diminua drastic producția, în special în faza de înflorire și umplere a boabelor.

Chiar și așa, comparativ cu alte culturi de primăvară, ea rămâne una dintre cele mai sigure pariuri pentru zonele expuse riscului de deșertificare, cu condiția aplicării unor tehnologii de cultură care să conserve apa în sol, precum lucrările minime sau sistemul no-tillage.

O altă categorie de culturi care revine în actualitate sau câștigă noi adepți este cea a leguminoaselor, în special năutul și mazărea.

Năutul, o plantă cu origini orientale, este perfect adaptat climatului cald și uscat. Acesta are o toleranță nativă la secetă și temperaturi înalte, fiind capabil să ofere producții satisfăcătoare chiar și în anii în care precipitațiile sunt la jumătate față de media multianuală.

În Dobrogea, năutul a devenit deja o prezență obișnuită, fermierii apreciind nu doar rezistența sa, ci și prețul bun pe care îl obțin la export, cererea fiind în creștere pe piețele internaționale. În plus, aceste culturi au marele avantaj de a fixa azotul în sol, reducând necesarul de îngrășăminte chimice pentru cultura următoare, un aspect esențial într-o economie agricolă care caută eficiența costurilor.

Nu putem ignora nici cerealele păioase, precum grâul, orzul sau triticalele, care, deși nu sunt plante tropicale, au avantajul decalajului fenologic. Acestea se seamănă toamna și reușesc să utilizeze eficient rezervele de apă acumulate în timpul iernii și primăverii timpurii.

Strategia aici este una de evitare: ele își încheie ciclul de vegetație și ajung la maturitate la începutul verii, înainte ca arșița lunilor iulie și august să instaleze seceta atmosferică și pedologică severă.

Totuși, și în cazul lor, cercetarea a trebuit să intervină. Institutele de cercetare din România și companiile multinaționale lucrează intens la crearea unor soiuri cu o perioadă de vegetație mai scurtă și cu o rezistență sporită la iernile care devin tot mai capricioase, lipsite de stratul protector de zăpadă, dar și la șocurile termice din primăvară.

O tendință interesantă care prinde contur este diversificarea către culturi de nișă, cum ar fi coriandru sau muștarul, care s-au dovedit a fi surprinzător de reziliente.

Aceste plante tehnice nu doar că rezistă bine la lipsa apei, dar au și perioade de vegetație care le permit să "fenteze" vârfurile de caniculă.

De asemenea, în zonele nisipoase din sudul Olteniei, cartoful dulce începe să înlocuiască alte culturi care nu mai dau randament. Acesta iubește căldura și, odată stabilizat, are cerințe hidrice mai reduse decât cartoful clasic, adaptându-se perfect solurilor ușoare și temperaturilor care transformă zona într-o „mică Sahară” a României.

Totuși, discuția despre culturile rezistente la secetă nu poate fi purtată izolat de tehnologia aplicată. Chiar și cea mai rezistentă plantă are limitele ei biologice. Fermierii de succes au înțeles că genetica trebuie ajutată de agrotehnică.

Menținerea resturilor vegetale la suprafața solului pentru a reduce evaporarea, scarificarea terenurilor pentru a sparge hardpanul și a permite apei să se infiltreze, precum și utilizarea unor densități optimizate la semănat sunt măsuri care fac diferența dintre o cultură calamitată și una profitabilă.

Este o schimbare de mentalitate profundă: nu se mai urmărește maximizarea producției cu orice preț prin inputuri masive, ci securizarea unei producții stabile prin adaptare la mediu.

Viitorul agriculturii românești depinde de flexibilitatea fermierilor de a renunța la monoculturile tradiționale de porumb în zonele vulnerabile și de a integra în asolament aceste specii mai robuste.

Nu este vorba despre dispariția porumbului, ci despre o redistribuire geografică a acestuia către zonele cu aport freatic mai bun sau către suprafețele irigate, lăsând loc pe terenurile aride pentru sorg, năut, floarea-soarelui și alte specii care pot valorifica puțina apă disponibilă.

Această recalibrare a hărții agricole este esențială pentru securitatea alimentară a țării și pentru viabilitatea economică a fermelor, într-un climat care nu mai oferă garanțiile climatice de acum câteva decenii.

Provocarea majoră rămâne viteza cu care aceste schimbări sunt adoptate la scară largă și suportul pe care autoritățile îl pot oferi pentru a facilita această tranziție dureroasă, dar necesară.