Provocări practice pentru apa în agricultură

Apa este un input critic pentru producția agricolă și joacă un rol important în securitatea alimentară. Agricultura irigată reprezintă 20% din totalul terenurilor cultivate și contribuie cu 40% din totalul alimentelor produse la nivel mondial. Agricultura irigată este, în medie, de cel puțin două ori mai productivă pe unitate de teren decât agricultura pluvială, permițând astfel o mai mare intensificare a producției și diversificarea culturilor.
Datorită creșterii populației, urbanizării și schimbărilor climatice, concurența pentru resursele de apă este de așteptat să crească, cu un impact deosebit asupra agriculturii. Se preconizează că populația va crește la peste 10 miliarde până în 2050 și, indiferent dacă este urbană sau rurală, această populație va avea nevoie de hrană și fibre pentru a-și satisface nevoile de bază. Combinat cu consumul crescut de calorii și alimente mai complexe, care însoțește creșterea veniturilor în țările în curs de dezvoltare, se estimează că producția agricolă va trebui să se extindă cu aproximativ 70% până în 2050.
Cu toate acestea, cererea viitoare de apă din toate sectoarele va necesita ca până la 25 până la 40% din apă să fie realocată de la activități cu productivitate mai scăzută spre mai mare și ocuparea forței de muncă, în special în regiunile cu stres hidric. În majoritatea cazurilor, se așteaptă ca o astfel de realocare să provină din agricultură, datorită ponderii sale mari în utilizarea apei. În prezent, agricultura reprezintă (în medie) 70 la sută din toate prelevările de apă dulce la nivel global (și o cotă și mai mare din „utilizarea consumului de apă” din cauza evapotranspirației culturilor).
Mișcarea apei va trebui să fie atât fizică, cât și virtuală. Mișcarea fizică a apei poate avea loc prin modificări în alocarea inițială a resurselor de apă de suprafață și subterană, în principal de la utilizatorii agricoli la utilizatorii urbani, de mediu și industriali. Apa se poate deplasa, de asemenea, practic, deoarece producția de alimente, bunuri și servicii intensive în apă este concentrată în localitățile cu abundență de apă și este tranzacționată cu localitățile cu puțină apă.
Realocările intersectoriale ale apei și transferurile semnificative ale apei în afara agriculturii vor trebui, de asemenea, să fie însoțite de îmbunătățiri ale eficienței utilizării apei și îmbunătățiri ale sistemelor de furnizare a apei. Îmbunătățirea eficienței utilizării apei în agricultură va depinde, de asemenea, de potrivirea sistemului principal de îmbunătățiri (în afara fermei) cu stimulente adecvate pentru investițiile în fermă care vizează îmbunătățirea gestionării solului și a apei. Astfel de opțiuni vor necesita sisteme îmbunătățite de livrare a apei pentru a oferi servicii adecvate la cerere, precum și utilizarea tehnologiilor avansate (de exemplu, senzori de umiditate a solului și măsurători prin satelit de evapotranspirație) pentru a îmbunătăți eficiența și productivitatea apei în agricultură.
Rezolvarea provocărilor viitorului necesită o reconsiderare amănunțită a modului în care apa este gestionată în sectorul agricol și a modului în care aceasta poate fi repoziționată în contextul mai larg al managementului general al resurselor de apă și al securității apei. Mai mult, schemele de irigare și drenaj, fie ele mari sau mici, reprezintă lucrări publice proeminente dispersate spațial în spațiile rurale. Prin urmare, ele reprezintă un vehicul logic pentru mobilizarea oportunităților de angajare în comunități.

Provocări practice pentru apa în agricultură
Capacitatea de a îmbunătăți gestionarea apei în agricultură este de obicei constrânsă de politici inadecvate, performanțe instituționale majore și limitări de finanțare. Instituțiile publice și private esențiale (cuprinzând ministerele agriculturii și apelor, autoritățile de bazin, agențiile de irigații, organizațiile utilizatorilor de apă și ale fermierilor) nu au, în general, mediul favorabil și capacitățile necesare pentru a-și îndeplini în mod eficient funcțiile.
De exemplu, autoritățile de bazin au adesea o capacitate limitată de a impune alocările de apă și de a reuni părțile interesate. Instituțiile însărcinate cu dezvoltarea irigațiilor se limitează adesea la scheme mai mari de capital intensiv și tind să se bazeze pe abordări bazate pe sectorul public, mai degrabă decât pe dezvoltarea oportunităților de finanțare privată la scară mică și de management al irigațiilor. Fermierii și organizațiile lor răspund adesea la cadrele de stimulare extrem de distorsionate în ceea ce privește prețul apei și politicile de sprijin pentru agricultură, care împiedică și mai mult evoluțiile pozitive din sector.

Mai mult, majoritatea guvernelor și utilizatorilor de apă nu reușesc să investească în mod adecvat în întreținerea sistemelor de irigare și drenaj (I&D). Deși managementul și funcționarea inadecvate pot juca un rol în performanța slabă a sistemelor de I&D, în special eșecul de a menține suficient sistemele are ca rezultat scăderea performanței lor și nevoia ulterioară de reabilitare. Acest eșec de a oferi fonduri adecvate pentru întreținerea sistemelor de I&D a dus la ciclul „construire-neglijare-reabilitare-neglijare” observat în mod obișnuit în sector.
Având în vedere constrângerile existente de mai sus, sectorul de gospodărire a apei din agricultură este în prezent în proces de repoziționare către furnizarea de servicii moderne și durabile. Propune o abordare singulară a apei în ceea ce privește construirea de servicii de apă rezistente și susținerea resurselor de apă, gestionând în același timp riscurile legate de impacturile sociale și economice mai ample legate de apă. Aceasta include transformarea guvernanței și a furnizării de servicii, precum și sprijinirea gestionării bazinelor hidrografice și ecologizarea sectorului și poate fi realizat prin furnizarea de stimulente îmbunătățite pentru inovare, reforme și responsabilitate.