Bădița Ioan Măric la 80 de ani: el pictează viața așa cum ar vrea să o trăim, frumoasă și rotundă, ca o lună plină

Născut în 1945, în Luncani, județul Bacău, Măric a pornit din miezul lumii țărănești, cu simțul poveștii și al rânduielii. Acolo, pe acele coline de humă și iarbă verde, s-au ivit primele lui desene în culori. Nu a învățat pictura din manuale, ci din ochii oamenilor, din lumina dimineților de duminică, din dansul horelor și din tristețea blândă a sărbătorilor trecute.

Astăzi, la optzeci de ani, Ioan Măric nu este doar un artist al artei naive, el este o instituție a memoriei vii.

Într-o vreme în care arta se rupe de rădăcini, Ioan Măric a rămas credincios pământului. Nu a vrut să picteze ce e modern, pentru că el a ales: eternul. Și poate tocmai de aceea tablourile lui par atât de vii. Acolo, fiecare om are un zâmbet. Fiecare animal, o poveste. Fiecare casă, o respirație.

Când îl privești, ai impresia că lumea lui plutește între real și fantastic, că în satele lui oamenii pot zbura și că până și îngerii poartă opinci. De aceea i s-a spus Bădița Chagall, „surnomme” cald, care vorbeșe despre înrudirea lor spirituală: amândoi pictează survolând lumea pe care o iubesc.

Întâlnirea mea cu pictura lui Ioan Măric a fost una de destin, cu mai bine de trei decenii în urmă, la finalul taberei de pictură naivă de la Slănic Moldova. Eram la începutul carierei mele de jurnalist, iar acela a fost primul meu interviu cultural. Nu știam atunci că de „bădița” și de „șefa” (soția lui, Niculina, care îi e sprijin de mai mult de jumătate de secol) avea să mă lege o prietenie pe viață. Că adeseori ne vom fi alături și că într-o zi scrisul meu și arta lui se vor întâlni și altfel. Nunta pe Lună, unul dintre tablourile lui care face parte dintr-un triptic al tradițiilor care țin și de o cosmogonie a Omului - Botezul, Nunta, Înmormântare - avea să devină vectorul de imagine al primului meu volum de proză. Așa s-a născut coperta volumului meu Mireasa și alte povestiri (2024, Edditura Eikon): o carte care poartă în imaginea ei un fragment din universul lui. O mireasă care nu pășește pe pământ, ci pe o lună strălucitoare, într-o horă cosmică a visului românesc.

Pentru mine, alegerea n-a fost una estetică, ci afectivă. Tabloul acesta e o metaforă perfectă pentru ceea ce am scris: că dragostea, oricât de umană, are ceva nepământesc în ea; că satul, oricât de modest, are ceva divin.

„Nunta pe Lună” este, de fapt, o evanghelie a bucuriei - aceea pe care Ioan Măric o „scrie” cu fiecare tușă de culoare.

Îl vezi la vernisaje, cu privirea senină și modestă, de parcă ar fi venit nu să-și primească aplauzele, ci să le mulțumească picturilor că l-au suportat. Vorbește rar, cu blândețe, ca un țăran care știe că tăcerea spune mai mult decât cuvintele. „Pictez ce cunosc, ce iubesc”, zice adesea. Și iubirea aceasta se simte: în roșul din fustele femeilor, în galbenul din icoane, în albastrul cerului care pare mereu (prea) aproape.

La optzeci de ani, Ioan Măric nu pictează cu pensula, ci cu amintirea. Fiecare tablou e o poveste spusă de un bunic copilăriei românești.

În 2021, pictorul a intrat în Cartea Recordurilor cu lucrarea monumentală „Nașterea lui Hristos”, o pânză de zece metri lungime, azi expusă la Aeroportul „George Enescu” din Bacău. A fost o performanță rară pentru un artist de artă naivă, dar el a primit vestea cu modestia omului care știe că recordurile trec, pe când bucuria de a crea rămâne.

În picturile lui Ioan Măric, nu există linii (cu adevărat) drepte, nici în forme, nici în destine. Totul e rotund, blând, viu. Este o lume fără margini, unde timpul nu taie, ci mângâie.
Acolo, moartea nu e o despărțire, ci o trecere spre altă sărbătoare. Viața e o nuntă care nu se mai termină, iar omul, un oaspete veșnic la masa bucuriei.

De aceea, lumea lui Măric e o lume vindecătoare. Într-o epocă grăbită și cinică, el ne amintește că frumusețea nu trebuie demonstrată, ci trăită.

Pentru mine, Ioan Măric nu este doar un pictor drag, ci o conștiință artistică a rădăcinilor.
Am scris despre el, l-am întâlnit, i-am înțeles modestia și înțelepciunea. Am înțeles că Bădița nu caută glorie, pentru el importantă este lumina curată a neuitării. Și poate că tocmai de aceea, la optzeci de ani, picturile lui nu îmbătrânesc. Dimpotrivă: par tot mai tinere, tot mai vii, tot mai aproape de copilul din noi.

Când scriu aceste rânduri, îmi imaginez atelierul lui din apartamentul de la Bacău (am fost cândva vecini, în același cvartal de blocuri): lumina cade pe pereții plini de tablouri, iar el, cu pensula în mână, zâmbește. „Mai am câteva nunți de pictat”, își spune, și așază o nouă tușă de culoare pe pânză.

Ioan Măric, Bădița al nostru, nu se oprește niciodată. El pictează viața așa cum ar vrea ca noi să o trăim: simplă, frumoasă și rotundă ca o lună plină.

Foto: pagina de facebook https://www.facebook.com/badita.maric