Isnoave din lada de zestre: Cioarecii și cheptariul lui moș Gheorghe din Șinca Nouă

După cum se încheie cheptariul, după trăistuțele pe care le poartă pe umăr, după alesătura în alb-negru a iilor, după culorile adunate în florile fotelor.

Povestea costumului popular din Șinca Nouă am aflat-o într-o zi de clacă din postul Paștelui, chiar de la bătrânii satului, care - așa cum se va vedea ceva mai încolo - încă mai poarte hainele țesute, în junețea lor, de o maică aflată, de decenii, în lutul din cimitir.

„Numele meu e Mircea, și Gheorghe...” - începe zisa bătrânul din fața mea care, parcă pentru a-mi arăta cât de necuprinsă e vârsta satului românesc, avea să continue: „și sunt în etate de 102 ani... fără douăzeci”... Dar mai importantă decât vârsta omului este vârsta costumului pe care-l poartă (și care nu și-a pierdut cu nimic strălucirea!).

„Portul ăsta al nostru - chiar care îl vedeți pe mine-acuș - e din 1947. Eram țângău. Țângău - că așa le zicea la băieții ăstia care erau o țâră scoși din șezătoare și urma să se ducă în armată. Și mama mea - Dumnezeu s-o odihnească - și tatâ-meu mi-o făcut cioareci și cămașă țesută-n război. Cheptariul l-am cumpărat, că nu se cosea la noi... Da-i un port foarte... cum să vă spui eu, că doar am mai văzut în multe părți..., dar aista e foarte frumos. Așa, ca la noi. Că noi, fiind o zonă de munte, de deal, aicea, așa cum suntem, ne și șade nouă bine așa!” Mândria moșului nu cunoaște margini. Și-n juru-i, femei și bărbați de-aceeași etate cu el, îi aprobă spusele, ochi strălucind și chipul numai lumină și zâmbet.

„Cheptariul - că-i zice cheptar, nu pieptar, că nu se vorbea atunci pe domnește. Țărănește. Cheptari... ar-de-le-nesc. Adică: noi suntem din Ardeal... Cioarecii, țesuți de mamă-mea în război. Urzea lână, bătea lână. Țesea și le da, le bătea la chiuă, în Biriboi, de le bătea la ciocane să se mai îndesească stofa. Cămașa la fel. Punea războiul și țesea. Și mi-o făcut acest port național. Să purta... Nu erau nădragi, atunci - că nu le zicea pantaloni... Pe timpurile alea umblai numai cu cioareci și cu izmene. Așa se ducea lumea la câmp. Și-avea câte două rânduri de cioareci - unii de sărbătoare, cu care se duceau duminica la biserică, alții de toată ziua, cu care se duceau în câmp, la lucru... Ce să vă spun? Era moșii ăștia mai bătrâni - eu acuma-s moș, dar atunci așa-i vedeam, moși bătrâni - și la cioarecii ăștia aveau un șnur, făcut cu negru, și-i întorceau așa... Și ce se mai întâmpla? Se îmbrăca cu cioareci și se ducea la câmp. La câmp, timp de vară, da cioarecii jos și rămânea în izmene și cioarecii îi agăța de-o tufă, acolo, și-și răsfrângea izmenele (aici, bătrânele satului încep a râde ferit...) și orice se-ntâmpla, ori că cosea, ori că săpa, dar era așa, cu portul ăsta țărănesc. Tătă lumea era așa...”

Moș Gheorghe - cel de-o sută doi ani fără vreo câțiva - își aduce bine aminte de anii copilăriei, ani în care mergea, cuminte, ca toți flăcăiașii de vârsta lui, la școală și la biserică - „și învățam religie, spune el, frământat olecuță de frământările școlii de-acum, pe care-o frecventează... Strănepoții. „Acuma, la biserică ne ducem care cum putem, că suntem bătrâni, gâfăiți - eu am și astmă, și gâfă, și năduf, toate trei le am... Gura o am bună, clopotul sună, dar nu mai am putere!”

Nu este vremea acum să trecem în revistă toate poveștile acestui sat cu oameni frumoși din Țara Făgărașului. Vomm reveni cândva la Șinca Nouă, pentru a scoate la lumină alte comori din lada de zestre și a împărtăși cu dumneavoastră bucuria de a fi sorbit o picătură de istorie...