Închinarea în duh și în adevăr
Întrebat fiind odată care este locul potrivit în care se cuvine oamenilor să aducă închinare lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a răspuns că adevăraţii credincioși se roagă Tatălui „în duh şi în adevăr” (Evanghelia după Ioan 4, 23-24) deoarece, Dumnezeu fiind spirit absolut și atotprezent, „reușita” rugăciunii depinde de dispoziția celui care o face. Rugăciunea nu este condiționată, așadar, în principal, de ceva exterior, ci calitatea ei reflectă atitudinea pe care o manifestăm constant prin gândurile, cuvintele și comportamentul nostru. Ea are ca rezultat, adesea, suma trăirilor pe care le producem celor din jur și reprezintă o „radiografie” nefalsificată a modului în care îi percepem.
19 Martie 2015, 08:15
Fie că ne propunem să o facem conștient sau nu, rugăciunea este așadar continua rezonanță pe care o exprimăm față de chemarea primită de la naștere din partea lui Dumnezeu, chemare de a-I fi prieteni, de a fi ambasadorii vieții, purității, iertării, implicării de partea binelui și armoniei. Rugăciunea ne însoțește, într-un anumit sens, permanent, deci, chiar și atunci când credem că ne este imposibil să ne rugăm, și atunci ne aflăm în rugăciune.
Dar, dincolo de acest înțeles larg dat rugăciunii, însăși rugăciunea ca act de cult, fie ea publică sau „privată”, rămâne strâns legată de ceea ce obișnuim să fim și să facem clipă de clipă. O atitudine frecvent ostilă, disprețuitoare, lipsită de compasiune față de cei din jur va avea drept urmare o rugăciune formală, lipsită de ecou sau chiar aducătoare de osândă. Întrucât rugăciunea este dialogul cu o Persoană – fie că ne adresăm Persoanelor Sfintei Treimi, Maicii Domnului sau unuia dintre sfinți –, aceasta ne arată în ce măsură mimăm sau chiar tindem să fim noi înșine persoană.
Rugăciunea personală este, deci, acea rugăciune pe care o adresăm unei/unor persoane sfinte (autentice) pentru altă(e) persoană(e) (în devenire), implică în alte cuvinte o relație de iubire, un gest de milă sau de recunoștință. În măsura în care rugăciunea „privată” conține mai mult preocuparea noastră pentru binele semenilor, în acea măsură ea este mai personală și mai autentică. Totuși, în mod paradoxal, cel mai mare bine pe care îl putem face semenilor este acela de a tinde să devenim noi înșine persoane tot mai vii, dispuse să facă loc în inima lor altor suflete în care stă să Se nască Hristos. Lărgind inima noastră facem tot mai posibilă venirea și locuirea harului lui Dumnezeu în noi, deci tot mai realizabile și cererile noastre.
În acest sens, învățându-ne cum să ne rugăm, Mântuitorul spune: „când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva” (Marcu 11, 25) iar altă dată adaugă: „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (Matei 7, 12).
Dacă rugăciunea „în duh” ține mai mult de lucrarea fiecăruia dintre noi pentru dobândirea dispoziției potrivite dialogului cu Dumnezeu, rugăciunea „în adevăr” arată pe creștini ca și comunitate a credincioșilor care se roagă împreună. Doar în comunitatea care manifestă trăirea creștină vie, adevărată Se află sau sălășluiește în mod vădit Duhul Sfânt, Duhul Iubirii, Duhul Adevărului. O comunitate „abia vie” se află căzută din adevăr pentru că membrii ei nu au dispoziția necesară de a se lepăda de sine, de propriul interes egoist, de propria imagine de sine, de aplicarea în chip mincinos a învățăturii lui Hristos. De aceea și Hristos nu recunoaște pe astfel de creștini ca următori ai Săi: „Nu oricine Îmi zice: «Doamne, Doamne» va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7, 21)
Închinarea „în duh și în adevăr” este calea cea strâmtă pe care pășind omul în drumul spre Dumnezeu ca spre un soare lasă în urmă treptat toate veșmintele măștilor părerii de sine, până ce eliberat de orice frică a egoismului și a morții află în inima sa pe aproapele său, adică pe Hristos înviat.
