Schitul Cantemireștilor a renăscut de două ori, în mai mult de trei secole de istorie
În veacurile de demult, orice nume mare din istorie era legat de o bisericuță, un schit sau chiar o moștenire, fie prin ctitorire directă, fie prin moștenirea obligației de a purta de grijă unui astfel de așezământ religios.
Articol de Simona Lazăr, 14 Octombrie 2023, 07:11
La fel s-a întâmplat și cu Dimitrie Cantemir, domn și erudit (enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor), unul dintre primii noștri academicieni (căpătând acest titlu la 11 iulie 1714, din partea Academiei de Științe din Berlin, pentru prodigioasa sa operă științifică). Născut la 26 octombrie 1673 – de sărbătoarea Sfântului Dimitrie, cu 350 de ani în urmă –, Dimitrie Cantemir a trecut la cele veșnice la 21 august 1723, acum 300 de ani. Dacă urmărim strict cifrele, atunci avem un argument plauzibil pentru faptul că Parlamentul României a declarat 2023 Anul Dimitrie Cantemir. Azi, vă vom relata despre așezământul religios care e legat de numele său: Schitul Cantemireștilor și tulburătoarea lui istorie.
Leagănul unui neam de domnitori
Pe Valea Elanului, în satul vasluian Grumezoaia – în comuna care, azi, poartă chiar numele domnitorului-cărturar, Dimitrie Cantemir, de un sfert de secol s-a reîntors la viață schitul care, după tradiție, a fost ctitorit de membrii familiei Cantemir. Și nu oriunde, ci pe locul unui schit mai vechi și risipit de timp, zis al Măneștilor, care ar fi datat încă din secolul al XV-lea, din timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Este știut că locurile sacre permit suprapunerea structurilor religioase, iar asta se pare că s-a întâmplat și la Silișteni, acolo unde era leagănul familiei Cantemir și unde avea să se nască primul mare savant al românilor. Cam la vremea la care se năștea Dimitrie și cu un deceniu înainte de urcarea pe tron a tatălui său, Constantin (a fost domnitor între 1687 și 1693), acesta din urmă și-a început cu râvnă munca de ctitor. Astfel, el a înălțat schitul care avea să poarte numele Sfântului Nicolae și în curtea căruia a fost înmormântată, la 1677, Maica Macrinia, sora sa și mătușa viitorului domn-cărturar. Despre existența schitului și a viețuitorilor săi aflăm dintr-o serie de documente pe care Constantin Cantemir le-a emis în timpul domniei sale. Astfel, aflăm din informațiile de la Episcopia Hușilor, „la 25 noiembrie 1689, monahul Nechita este martor, alături de câțiva răzeși, la stabilirea hotărnicei între satele Silișteni și Glodeni, iar egumenul Ghedeon din Silișteni semnează în 28 februarie 1690 la vânzarea de către Savin și Urâta a unei părți din moșie. În 1692, Constantin Cantemir scutește schitul de multe dări, cu acceptul ierarhilor”. Lucrurile se vor schimba după moartea ctitorilor, în 1700, când cel de al doilea fiu al său (fratele lui Dimitrie) „închină așezământul, la 25 februarie 1700, Mânăstirii Mera, din ținutul Vrancei”.
Între Moldova și Constantinopol
Nu știm cât de mult a fost atașat Dimitrie Cantemir de mănăstirea ctitorită de tatăl său la Silișteni. Mai ales că, în 1688, Constantin îl trimisese la Constantinopol, ca ostatic (drept garanție a credinței sale față de sultan, după obiceiul timpului). Aici, a avut prilejul să își desăvârșească învățătura, la Academia Patriarhiei Ortodoxe, unde a învăţat limbile greacă, latină, slavonă, turcă, arabă şi persană şi a intrat în contact cu literaturile clasice și cu filosofia neoaristotelică. Se puneau atunci bazele eruditului de mai târziu. În 1693, la moartea tatălui său, Dimitrie a fost ales domn al Moldovei, fiind alungat curând de Brâncoveanu, care îl pune în loc pe ginerele său, Constantin Duca – alungat la rândul său de Antioh Cantemir. Dimitrie, reîntors la Constantinopol, unde scrie prima sa mare carte, „Divanul sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau giudeţul Sufletului cu Trupul”. După căsătoria cu domnitorul Șerban Cantacuzino (fost domnitor al Țării Românești), Dimitrie Cantemir își arogă la rându-i dreptul de a râvni la tronul de la Iași, pe care urcă, în cele din urmă, în decembrie 1710. Între timp, însă, scrisese alte cărți importante și bine primite în toată Europa, ca și în Imperiul Otoman, între care și „Istoria ieroglifică sau istoria secretă”, prima lucrare cultă, în proză, de mari dimensiuni din literatura noastră. Domnia sa este însă scurtă. După ce pierde, în iulie 1711, bătălia de la Stănilești, principele moldovean e nevoit să renunțe pentru totdeauna la idealurile sale de a susține o dinastie a Cantemireștilor pe tronul Moldovei și se refugiază în Rusia lui Petru cel Mare. Nu aici spațiul pentru o biografie extinsă a cărturarului care ne-a dat, între altele, una dintre cele mai frumoase și complete scrieri istorico-geografice a țării pe care a iubit-o deplin – „Descriptio Moldaviae”. Dar am amintit aceste aspecte biografice pentru că bătălia de la Stănilești e un straniu reper și în istoria așezământului monahal din Silișteni: După acea bătălie, probabil și datorită exilului impus membrilor familiei care o ctitorise, Schitul Sfântul Nicolae este închis.
O bisericuță călătorește și schitul reînvie în alt loc
Istoria schitului Cantemireștilor nu se oprește însă aici. După câteva decenii, doi monahi – Ion și Grigore – aveau să mute biserica vechiului schit într-un sat din apropiere, Grumezoaia, unde răzășii din zonă înființaseră o mănăstire. Era către sfârșitul veacului al XVIII-lea, iar bisericuța călătoare dădea, prin istoria ei, o încărcătură spirituală bogată noului așezământ. În 1802, reiese din documente, Schitul din Grumezoaia avea hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” și era locuit de monahii. Stareță era Maica Elisaveta, care urma să se ocupe atât de schit, cât și de daniile făcute acesteia de către răzăși, danii care sporesc în secolul al XIX-lea. În timpul epidemiei de holeră din 1855, călugărițele se sting una câte una. Rămâne în viață doar stareța Elisaveta Moldovanca și o monahie, ccare se vor retrage la schitul Măgaru din Bujoreni. După secularizarea lui Cuza, în 1861, schitul – rămas în grija preotului paroh Mihail Rusu din Grumezoaia, este închis definitiv, iar toate averile sale revin statului.
A doua înviere
Da, putem spune și așa, schitul Cantemireștilor a înviat de două ori. O dată la începutul secolului al XIX-lea și a doua oară la sfârșitul secolului al XX-lea. În 1996, locul a căpătat din nou viață monhală, fiind reînființat, în luna august, ca schit de călugări. Astăzi, aici, pe lângă vechea biserică de lemn călătoare – de la Siliștenii familiei Cantemir la Grumezoaia – și cel mai nou, de zid, au renăscut datorită elanului duhovnicesc al călugărilor de pe valea Elanului. Din 2016, schitul e ridicat la rang de mănăstire șiu are obște de maici. În amintirea celor dintâi ctitori, a primit numele domnitorului Dimitrie Cantemir.
Simona Lazăr
