Suferinţa, răbdarea, binele şi răul - partea II

Aceste întrebări fără răspuns, asemenea scâncetului mut al unui prunc avortat de părinții săi, par a fi îndreptățite, justificate. De ce permite Dumnezeu atâtea încălcări ale poruncilor Lui? De ce permite o stare răsturnată a valorilor, de ce nu răsplătește imediat potrivit faptelor? De ce permite moartea celor drepți?

Pentru că, spre deosebire de acei părinți nefericiți, Dumnezeu poate să ofere viața din nou, viața veșnică, răsplata veșnică, dreptatea fără egal, pe EL Însuși – Viața din veci.

În Duhul Sfânt, psalmistul mărturisește aceasta, întărind în nădejde pe toți cei obidiți și prigoniți pe nedrept în această lume:
„Dacă aş fi grăit aşa, iată aş fi călcat legământul neamului fiilor Tăi./ Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea./ Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi:/ Într-adevăr pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborât când se înălţau./ Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor./ Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut./ De aceea s-a bucurat inima mea [de Dumnezeu n.n.] şi rărunchii mei s-au potolit./ Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine./ Apucatu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit.” (Psalmul 72, 15-23).

Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului şi nici a dreptului. Să nu uităm că Domnul a dat mană poporului evreu în pustie, deși acesta s-a lepădat de El încă fiind sătul. A iertat şi ne-a învăţat să iertăm nemăsurat, „de şaptezeci de ori câte şapte" (Matei 18, 21-22) asemenea Lui. Astfel a iertat altădată pe păgânii care s-au oprit de la rău: „Atunci Dumnezeu a văzut faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors din căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de prezicerile de rău pe care li le făcuse şi nu le-a împlinit." (Iona 3, 10)

Dumnezeu nu vrea moartea, suferința, durerea, le îngăduie doar ca cernere sau ultim antidot la moartea sufletească, la moartea veșnică.

Ne vrea curăţiţi de păcat, ne vrea doar ai Lui, pentru că nu putem să slujim la doi domni. De aceea, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „ne și amenință uneori cu gheena, iar alteori ne făgăduiește împărăția cerurilor, ca măcar cu acest mod să ne poată atrage la El”.

Solidaritatea în suferință poate fi o motivație pentru a suporta răul cu stoicism. „Lupta-te cu tine, înfruntă cu seninătate toate greutăţile vieţii prezente şi nu te plânge de suferinţă; cu atât mai mult, cu cât azi aproape nu există familie care să nu fi încercat cele mai crunte dureri.” spunea Valeriu Gafencu, unul miile de prigoniți în închisorile comuniste.

Totuși, suferința omului pe pământ, oricât de drept ar fi, nu este lipsită de sens, nu e absurdă, nu este inutilă: „Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observație, ci vrea să trăiască bine, este în afara realității duhovnicești” (Sf. Cuv. Paisie Aghioritul). Având parte de ea, devenim o celulă din Trupul lui Hristos, ne conectăm la suferința pătimirii Lui pentru noi cei păcătoși, la durerea Lui pentru indiferența, egoismul, egocentrismul, nepotismul și celelalte pseudo-iubiri pe care le inventăm și reinventăm ca să evităm iubirea totală propusă și mărturisită de Hristos.

Frumos, mântuitor ar fi să citim Scripturile, să mergem la biserică, să fim alături de Dumnezeul Cel adevărat, nu de cel închipuit de noi şi să înţelegem: „Fiecare cade singur. Dar ne mântuim în comunitate, în comunitatea Bisericii!” (Sfântul Ciprian), în unire cu Hristos și cu toți.

Dumnezeu să ne apere şi să ne înţelepţească!