Ivan Patzaichin, „campionul cu pagaia ruptă” a trecut apele Styxului

Cu câțiva ani în urmă, am fost privilegiată de a-l avea ca invitat la microfonul Radio România Internațional. Interviul de atunci, jalonează azi Marea Trecere a unui campion olimpic, Marea Trecere a unui Om generos, cu Delta și oamenii ei, cu România și neamul lui.

Campion național, european, mondial și olimpic, Ivan Patzaichin a gustat din toate cupele victoriei. Născut la Mila 23, la 28 noiembrie (zi în care se serba hramul bisericii din sat – Sf. Ioan Gură de Aur, pe stil vechi), avea să primească numele de Ivan.

În urmă cu 71 de ani, în inima Deltei, începea lungul său drum, cu pagaia în mână, pe fluviul vieții. Ar fi putut să rămână acolo, în satul lui, pescar-fruntaș. Dar a vrut mai mult pentru el, când a ales sportul de performanță. A vrut mai mult pentru țară, când și-a spus, înainte de fiecare competiție: „totul sau nimic”. A vrut mai mult pentru oamenii din satul lui, pentru oamenii Deltei, atunci când a ales să revină între ei, cu proiecte îndrăznețe, care să le schimbe prezentul, viitorul... Aflați mai multe dintr-un lung interviu despre sport, familie, turism, gastronomie și idealuri, despre cele mai recente provocări ale mereu neobositului performer Ivan Patzaichin.

A fi respectuos: o virtute

- V-ați născut chiar în ziua în care, în satul dumneavoastră din Delta Dunării, Mila 23, avea loc hramul bisericii din localitate, iar părinții au decis să purtați numele Ivan (Ion), după cel al sfântului protector a cărui onomastică se potrivea atunci. Încep acest interviu facând apel la cele mai îndepărtate amintiri: anii frumoși ai copilăriei...

- Pentru mine, Mila 23 înseamnă tot ce am realizat în viață. Cred că oamenii de acolo, în primul rând părinții, familia și prietenii, mi-au arătat sensul vieții, încurajându-mă să aleg o carieră în sport, care mi-a adus cele mai mari satisfacții. Acest fapt m-a făcut și să mă întorc înapoi, sufletește și cu idei noi pentru cei de acolo. M-am simțit obligat să mă întorc, pentru că le datorez foarte mult. Copilăria mea a fost frumoasă; am fost singur la părinți și s-ar putea crede că am fost răsfățat, deși viața nu ne dădea prea multe ocazii și motive de răsfăț; cred, totuși, că în mediul acela eram un răsfățat, pentru că tot satul mă iubea; cumva, simțeam acest lucru încă de mic, pentru că mă învățaseră de acasă să salut pe cei pe care îi întâlneam, indiferent dacă îi cunoșteam sau nu, iar după aceea, când oamenii se întâlneau cu părinții, îi auzeam spunând despre mine: "Vai, ce copil cuminte aveți! E respectuos și salută!". Chestiile astea m-au făcut să rămân, toată viața, un om respectuos; poate că lumea nu apreciază acest comportament de om modest, respectuos, unii m-ar putea lua drept un fraier... și ar gândi că sunt un individ slab... dar, pentru mine, a fost ceva sincer și cred că această calitate mă definește în continuare. E, mai curând, o calitate care m-a ajutat și în sport, acolo unde respectul față de partenerul de competiție se aseamănă cu respectul meu pentru oamenii cunoscuți și necunoscuți pe care-i salutam pe ulițelei Milei 23. Oricum, la vârsta mea de 66 de ani, e, deja, prea târziu să mă mai schimb dacă, prin absurd, aș fi constrâns s-o fac...

- Este acel bun-simț al omului de la țară, pentru că, în Deltă, e la fel de "la țară" ca în Bărăgan; se trăiește, nu?, la fel de greu pe apă, ca și pe uscat...

- Cu timpul, s-au mai schimbat unele lucruri, dar cred că, în profunzime, omul Deltei a rămas același individ modest; în momentul în care ajungi "pe sufletul lui", nu mai scapi: e în stare să-ți dea și cămașa de pe el... Sunt oameni deosebiți, care trăiesc, într-adevăr, o viață foarte grea și întotdeauna i-am respectat pentru asta. Chiar dacă se mai crede despre ei că sunt mari băutori de vodcă, n-am îndrăznit să-i condamn niciodată.

- Ei fac parte dintre acei oameni care impun așa respect, încât vă era rușine să vă întoarceți acasă, de la concursuri, fără vreo medalie?

- Asta, da!... Mie îmi era rușine să mă întorc chiar și în familie, fără medalii... Nici chiar în fața fiicei mele nu m-aș fi întors fără medalie. Odată, la Snagov... terminasem o cursă pe locul doi și când am coborăt de pe podium, am luat medalia "de argint" de la gât și i-am pus-o ei – avea vreo patru anișori, atunci; gestul fetei a fost neașteptat pentru mine și pentru toată lumea din jur, pentru că a luat medalia și a aruncat-o în lac; adică, locul doi însemna, pentru ea, o înfrângere... Același sentiment l-am trăit și eu, în mai multe ocazii...

Poveștile din barca bunicului

- Să ne întoarcem la Mila 23. Ați intrat bărbătește în viață, cum se spune, pentru că prima dumneavoastră ocupație a fost cea de pescar.

- Familia mea era destul de săracă și singura modalitate de a munci era, atunci, pescuitul. Toți bărbații din sat erau pescari. La Mila 23 nu exista decât o școală generală. După absolvire, aveai doar două opțiuni: să pleci din Deltă ori să te faci pescar. Când am terminat școala, n-aveam nici 16 ani, m-am angajat ca pescar-ajutor. Așa m-am maturizat, în barca de pescar.

- Vă amintiți diminețile petrecute în stufărișurile Deltei?

- Nu știu când a început legătura mea cu apa. Mi-aduc perfect aminte prima mea ieșire: m-am trezit, într-o dimineață, în barca bunicului meu; noi aveam casa lângă cea a bunicului și, de multe ori, adormeam la el. Fac o paranteză: bunicul era un om care se străduia să fie la zi cu tot ce se întâmpla în țară, în lume și în comunitatea noastră; era abonat la ziare și avea o bibliotecă pe care o ținea în cufere de lemn rusești. La el am ascultat primele povești care mi-au inspirat copilăria. Ne adunam, nepoții, seara, și el ne citea ori ne povestea. De foarte multe ori, adormeam acolo. Astfel că, într-una din acele zile, aveam doar câțiva ani pe-atunci, m-am trezit, dimineața, într-un clipocit de apă și am realizat că sunt, cu bunicul, în barcă, în mijlocul apelor, la pescuit. Nu știu foarte bine când am trecut din lumea poveștilor în cea reală, a pescarilor, dar acel moment, când m-am trezit în barca bunicului, n-am să-l uit niciodată.

- V-ați născut într-o familie de lipoveni și știu cât de importante sunt, în comunitatea dumneavoastră, tradițiile religioase și folclorice. M-a impresionat legătura dintre familie și biserică.

- Lipovenii sunt foarte credincioși. O parte din copilăria mea s-a petrecut în biserică. Mâncam bătaie dacă nu mergeam la biserică. Lipovenii țin cultul ortodox pe stil vechi. Eu acum petrec sărbătorile și pe stil nou și pe stil vechi, pentru că nu pot să-mi dezamăgesc apropiații. Dar dacă stau să mă gândesc, ortodocșii de rit vechi au obiceiuri destul de dure: postul e mai aspru, abaterile de la regulile de conviețuire în comun sunt sancționate dur... De exemplu, dacă divorțezi fără acordul comunității, nu mai ai voie, timp de șapte ani, să intri în biserică; pe urmă, crucile sunt obligatorii aproape în toate cele: te închini chiar și când bei un pahar cu apa!... Vă dați seama, la fiecare pahar de vin, lipoveanul face cruce...

- Dar, mama dumneavoastră vă cânta, în copilărie?

- Sigur, și eu cântam. Am mai uitat unele cântece, dar atunci, până să plec din sat, ne adunam băieții și fetele, mergeam prin sat și cântam; era o regulă. Nici n-aveai altceva de făcut, decât "să te aduni" ori să stai la bufet... Colindele noastre erau, de asemenea, foarte frumoase.

Pescar-fruntaș ori campion?

- Când s-a schimbat viața dumneavoastră și ați fost extras din lumea satului?

- Schimbarea asta o doream de când eram la școală. Pentru că visam la altceva. De mic, eram convins că, dacă ramân acolo, n-am altă soluție decât să devin pescar-fruntaș Prin clasa a șasea, aveam un profesor de fizică, îl chema Vunvulea Dumitru. Era din zona Olteniei. Din păcate, nu l-am mai văzut, de-atunci, niciodată; îmi plăcea cum ne preda lecțiile și îmi ziceam că ar trebui să mă fac profesor de fizică... Sau, erau zile când vedeam avioane trecând deasupra satului... Eu multă vreme n-am știut cum arată o mașină de-adevărat, pentru că, la Mila 23, nu ajungeau decât bărci. Ei, și uitându-mă pe cer, vedeam acele dâre albe pe care le lăsau avioanele și-mi ziceam: "Ah! Ce frumos ar fi să mă fac aviator!"... Cred că nu eram unicul, majoritatea copiilor își doresc lucrul acesta... Momentul schimbării a venit abia în 1966, când trei consăteni au ieșit campioni mondiali, e vorba de Afanasie Sciotnic (el trăgea cu Aurel Vernescu, dacă vă mai aduceți aminte), Serghei Covaliov și Victor Calabiciov. Toți au ieșit campioni mondiali la Grunau, în fosta RDG. Le-am văzut poza în ziar, i-am văzut și la televizor, la știri (aveam, pe atunci, un televizor la Căminul Cultural, cu o cutie mare și un ecran mic, la care ne adunam și ne uitam, tot satul) și mi-am zis: "Dacă ei au reușit lucrul acesta, ce-ar fi să încerc și eu?". Și când au venit, toamna, "în liber", acasă, i-am rugat să mă înscrie și pe mine la canotaj. Pentru că, pe vremea aceea, nu existau cluburi în zona Deltei, selecția se făcea pentru cluburile din București - Steaua sau Dinamo. S-a dovedit că am fost inspirat, pentru că, în martie 1967, când s-au întors în Deltă, mi-au adus scoaterea din producție pentru o lună de zile, ca să vin să dau testul la clubul Dinamo. N-a fost chiar așa de simplu, pentru că, până atunci, nici nu văzusem cum arată o asemenea ambarcațiune ca o coajă de nucă în care imediat ce m-am urcat m-am și răsturnat; eșecul s-a repetat, încât îmi venea să cred că nu sunt facut pentru sportul ăsta. Stând așa pe mal și cu picioarele în canoe, temându-mă să mă mai urc, a venit antrenorul Radu Huțan și l-a rugat pe Simion Ismanciuc, fostul campion olimpic de la Melbourne, care era antrenor secund: "Senea, vezi și tu ce faci cu băiatul ăsta, că mai are două săptămâni de stat și nu reușește să se urce în barcă, stă pe mal și așteaptă să-i aduci un radio, ca s-asculte muzică, de parcă d-asta a venit aici!"... Credeau că nu sunt în stare... Ei, și până la urmă, Badea Senea, că așa îi spuneam, s-a urcat în barcă, m-a luat și pe mine, mi-a arătat câteva detalii - cum să-mi țin echilibrul și cum să vâslesc, ca să merg drept și în următoarele două săptămâni, chiar am reușit să mă mișc foarte bine; și așa mi-a fost prelungită scoaterea din producție.

- ... Pentru 49 de ani!

- Exact!

- La Clubul Dinamo București, clubul care v-a fost casă bună până la încheierea carierei sportive… În fața stadionului Dinamo aveți chiar și o statuie. Puțini români au avut o stauie încă din timpul vieții…

- Da, clubul mi-a dat posibilitatea să mă realizez, să-mi ating visele. N-am cerut nimic, niciodată, clubului, dar așa a fost, că am primit recompensele pe care le-am meritat.

- Campion național, european, olimpic și mondial. Ați gustat din toate cupele victoriei.

- Da, canoea m-a iubit dar, așa cum vă spuneam, m-a acceptat destul de greu, la început. De altfel, n-am avut, în sport, numai succese. Lumea mă știe, că eram "Ivan-campionul cu medalie asigurată", dar să știți că, în toată cariera mea, am avut numeroase obstacole și de multe ori am pășit cu stângul. La primul concurs, în mai 1967, Campionatul de Juniori, deși eram sigur că voi câstiga primul loc, am fost descalificat. Prima ieșire a mea, în străinătate, la prima regată internațională, a fost la Grunau, unde au ieșit cei trei campioni mondiali. Am tras în proba de simplu și l-am bătut pe campionul olimpic de la Tokio; am câștigat prima mea cursă internațională, după care am fost descalificat... Pe urmă, prima mea cursa, în Mexic, la simplu și la dublu canoe 1000 m: am câștigat selecția, apoi în proba de simplu am concurat și am condus mai bine de 900 m dar, la un moment dat, m-am uitat după adversar, pentru că nu-mi venea să cred că sunt așa în față și în acel moment m-am dezechilibrat, am înțepenit de spate și n-am mai putut să vâslesc nicio pagae până la finish; norocul meu că era malul aproape și am fost luat în brațe... dus la cabinetul medical... Toată lumea credea că am ratat și a doua probă, cea de dublu, programată peste o oră. Însă, medicii au reușit să mă recupereze repede și am ieșit la încălzire. Nimeni nu vorbea cu mine, pentru că nimeni nu-mi dădea vreo șansă. Pe urmă, m-am urcat cu Serghei Covaliov și... am câștigat.

“Campionul cu pagaia ruptă”

- Există un an în care nu v-ați întors acasă cu nicio medalie. Dar este cel mai fericit an al dumneavoastră. Anul în care v-ați căsătorit...

- A fost dragoste la prima vedere. În 1976, a fost singura dată, în toată cariera mea, când n-am avut încredere în forțele mele și în capacitatea mea. Fiind proaspăt căsătorit, la plecarea la Olimpiadă, i-am promis soției că voi veni de-acolo ori campion, ori nimic. De fapt, am zis "ori prinț, ori cerșetor". Când eram pe locul doi, la jumătatea cursei, am cedat, pentru că mi-am spus că nu mai am cum să-l bat pe rusul Iurcenko, aflat cu 5-6 secunde mai în față. Ei, și atunci am crezut că, gata! nu mai pot continua, că am îmbătrânit și că trebuie să mă retrag.

- Dar, aveați numai 27 de ani, ca vârstă, și 10 ani de sport!

- Eram obișnuit ca o competiție să fie mai ușoară, pentru mine, decât un antrenament. Totul era să-mi stabilesc un obiectiv, de regulă, un campionat mondial sau jocurile olimpice. Îmi fixam un timp performant în proba respectivă și dacă, la antrenamente, scoteam de trei ori acel timp, eram sigur că voi câștiga. Totul era să-mi fac cursa așa cum o pregăteam dinainte. De multe ori, nici n-aveam emoții. Adică, emoțiile mele erau mai mult constructive; mă uitam la adversari cum tremură în fața mea și lucrul acesta mă încuraja. La Montreal, n-am reușit să stăpânesc această tehnică și am ajuns să cred că nu mai sunt în stare să concurez. De fapt, m-am și retras; șase luni nu m-am mai urcat în barcă... timp în care am făcut un curs intensiv de antrenor și școala de condus ambarcațiuni cu motor... Deja, toate gândurile mergeau către retragere.

- Sunteți, în sportul românesc, un exemplu de echilibru, de seriozitate, de sacrificiu; v-ati gândit, poate, că n-aveți dreptul să sacrificați viața de familie pentru cea de sportiv?

- Atunci, în 1976, am realizat, în primul rând, ce înseamnă echipa din jurul tău, ce înseamnă familia. Ei au fost cei care m-au susținut și m-au împins de la spate. Începând de la bucătar, de la marangoz, până la antrenorul principal, de la prieteni și soție, toți au insistat să merg mai departe. Nu în ultimul rând, îmi amintesc îndemnurile primite de la oamenii de presă, unul dintre ei era Vasile Tofan, care a scris frumos despre mine, cu titlul sugestiv "Ivan va învinge!". Și așa a fost! M-am întors. Iar prima medalie a fost cea obținută la Campionatul Mondial de la Pancerevo-Bulgaria, unde am câștigat proba de simplu într-o manieră foarte clară; din momentul acela, până m-am retras, n-a mai fost nici un an fără aur; și am avut șase campionate mondiale și două olimpiade...

- Și... când vi s-a rupt pagaia?

- Pagaia s-a rupt la Olimpiada de la Munchen. Insuccesul meu în proba de simplu din Mexic m-a ambiționat să demonstrez că pot obține și la această categorie o medalie. M-am pregătit patru ani, special pentru proba asta, deși am tras și la dublu, unde am pierdut aurul. Norocul meu a fost că, la simplu, accidentul cu pagaia a avut loc în serii: după primele lovituri, la vreo cinci metri de start, mi s-a rupt pala de la vâslă și am rămas în mână cu un ciot; regula era că, în aceste condiții, arbitrii trebuiau să oprească cursa în primii 25 de metri; se pare că ei n-au văzut accidentul, ori poate s-au făcut că nu văd, deși am ridicat vâsla deasupra capului, așa că am decis să-mi continui cursa, vâslind cu ce-mi mai rămăsese din pagae. Căzuse cerul pe mine, pentru că vedeam cum se destrăma visul meu de patru ani. Problema, în acel moment, era să nu mă răstorn, mai ales că plecasem nouă echipaje și fiecare făcea valuri, plus bărcile cu arbitri care urmăreau echipele, vă dați seama, faceau valuri foarte mari. Cu toate că am sosit la finish după vreo trei minute, iar arbitrii au crezut că am abandonat cursa, am reușit să intru în recalificări; pe-atunci, în calificări nu exista un barem de timp. În fine, toată lumea mă aplauda, era o isterie în tribune... Apoi, am câștigat recalificarile, semifinala și finala...

“Amiralul flotilei românești”

- Cum e mai greu, singur în barcă, sau cu partenerul?

- Pentru mine, la “simplu” era mai simplu, pentru că îmi știam capacitatea și nu depindeam de nimeni. În momentul în care apărea și altcineva, trebuia să existe perfecțiune. Iar perfecțiunea asta n-am simțit-o decât cu Toma Simionov. Deși el era de la Steaua și eu de la Dinamo, ne-am înțeles perfect; era un locotenent extraordinar și de fapt, cu el am câștigat ultimele două Olimpiade.

- Când spuneți că Simionov era locotenent, dumneavoastră erați...

- Eram mai în vârstă.

- A propos de grade militare: vi se spune "amiralul flotilei românești".

- Da, e o metaforă.

- Dar și un mare adevăr.

- Da, sunt general în rezervă. În cariera mea sportivă, am evoluat de la sergent-major. Pentru că atunci când am venit din Delta, era perioada de recoltat stuf, iar eu cu tata am lucrat foarte mult la stuf, aveam un salariu de 2050 lei, ca ajutor de pescar; tot atât mă plătea și Clubul Dinamo, pentru că eram cu scoatere din producție. După Jocurile Olimpice, când am devenit campion, au zis că trebuie să mă angajeze militar și m-au făcut sergent-major. Salariul meu de sergent-major era de 740 lei!... Nu m-a deranjat, pentru că n-am tras niciodată pentru bani. Asta nu înțeleg la sportivii de performanță de azi. Ei ar trebui să facă sport de performanță, fără să se gândească la cât pot câștiga din asta.

- Cum sunt recrutați, azi, sportivii de elită?

- Acum, nu prea mai există o bază de selecție, pentru că nu mai există școli de sport, sport de masă, Daciada (oare de ce nu s-a păstrat, schimbându-i-se, eventual, numele?); s-au desființat multe cluburi, din lipsă de bani... Să sperăm că se va găsi cineva care să se gândească la sport și la marea performantă, pentru că riscăm, dacă o ținem așa, să vedem Rio de Janeiro doar la televizor. Dacă nu vine ceva din spate... nu numai în sporturile de apă, ci și la gimnastică etc, va fi din ce în ce mai greu. Lumea se duce acolo unde sunt bani, la fotbal, dar o țară trebuie să încurajeze toate sporturile.

- Propaganda comunistă a folosit succesele dumneavoastră în sport. V-ați întâlnit cu nomenclatura dinainte de Revoluție? L-ați cunoscut pe Nicolae Ceaușescu?

- Da, l-am întâlnit pe Ceaușescu și am dat, o singură dată, mâna cu el, în 1968, parcă. În 1972, nu el ne-a primit, ci Emil Bodnăraș (dictatorul nu era mulțumit, pentru că luasem numai trei medalii), iar în 1976, când am avut cel mai mare succes și când Ceaușescu s-a ținut de cuvânt și a dat, ca premiu, mașini, eu n-am câștigat (a câștigat Nadia Comaneci). De fiecare dată, începând cu Mexic și până am terminat, de fiecare dată, se promitea câte o mașină pentru medalia de aur. Nu se dăduse, însă, niciodată. În 1976, totuși, Ceaușescu a dat mașini. Cum spuneam, n-am avut norocul ăsta. Probabil că n-am avut noroc la bani.

“Rowmania”, din dragoste pentru România

- Dar ați avut noroc în dragoste.

- Și în dragoste, și în sportul de performanță.

- Și în dragostea pentru Mila 23. Pentru că aveți o serie de proiecte cum ar fi "Rowmania" și "Asociația Ivan Patzaichin - Mila 23", dedicate Deltei Dunării și oamenilor ei.

- Aveam mai demult gândul să mă întorc în Deltă și să ofer și eu ceva celor dintre care am plecat și cărora le eram dator, cumva, pentru ceea ce am realizat în viață. Proiectele acestea s-au conturat încă din 1996-1997, dar întâmplarea a făcut ca, în 2009, să fiu invitat în Deltă de Asociația Salvați Dunărea și Delta și de Liviu Mihaiu, la un concurs de gastronomie, la Uzlina. Eram în juriu și am socializat cu diverși oameni, printre care actualul meu partener, Teodor Frolu. Dicutând cu el despre Deltă și văzând în ce stare se află această zonă, am descoperit că este un mare pasionat al mișcării cu canoea în Deltă și că făcea treaba asta de 5-6 ani. Eu i-am povestit gândurile mele și așa am ajuns la înființarea "Asociației Ivan Patzaichin" cu oameni din Deltă; un prim proiect a fost să constuim o "bicicletă a apelor", adică o ambarcațiune care să nu deranjeze și să nu polueze, așa cum fac marea majoritate a ambarcațiunilor. Am denumit-o "canotcă", pentru că am zis să construim ceva care să fie și tradițional și util, în genul acesta de barcă cu vâsle.

- Cum arată canotca?

- E o ambarcațiune frumoasă, ușor de manevrat; tradițional, lotca era o ambarcațiune pescărească utilitară, greu de manevrat; în plus, poziția în care trebuia să tragi la vâsle te obliga să stai cu spatele spre înaintare și n-aveai contactul acela pe care îl are canotca cu natura înconjuratoare. Canotca e construită din lemn; e o tradiție care nu s-a mai respectat în Deltă, iar gândul nostru a fost de a nu apela la ambarcațiuni de plastic, eventual, de fabricație chinezească!... Am căutat să descoperim tradiția construirii bărcilor și pe vechii meseriași; n-a fost deloc ușor, dar am avut norocul să dăm peste un om pasionat de așa ceva, Paul Vasiliu, inginer constructor-naval.

- Și îi puteți întoarce pe oamenii Deltei la vechile meșteșuguri, în felul acesta?

- Noi construim atelierul-școală, unde să vină să învețe copiii această meserie de marangozi. De fapt, este o meserie de tâmplar cu specializare în construcția de ambarcațiuni.

Pledoarie pentru eco-turism

- Am văzut că în Deltă au reînceput împletiturile din papură... deci lucrurile acestea mai mărunte. Dar a face bărci este, până la urmă, una dintre menirile cele mai importante ale celor care locuiesc în apropiere de apă.

- Da, pentru că tot ceea ce ne-am propus noi să facem e să promovăm tradițiile autentice românești. Dar nu să le reproducem așa cum se întâmplau ele acum 100 de ani, ci să venim și cu ceva nou... cu gândul ăsta am plecat în tot ceea ce am realizat. Mi-ați pomenit de Deltă - acolo oamenii chiar au nevoie de ajutor, pentru că la ora actuală ei practic nu rămân cu nimic din ceea ce s-a construit, din ceea ce s-a făcut acolo; de regulă au venit cei din afară și au construit pensiuni, hoteluri, iar banul nu rămâne local. Eee, acolo trebuie găsită o soluție și trebuie ajutați oamenii ca de acolo să înceapă să se miște cumva economia. Ei între ei... E greu pentru ei acolo; problema, până la urmă, este transportul. Noi încercăm, prin proiectele noastre, să facem ceva să-i ajutăm și să se miște mai ușor, pentru că și acolo se cultivă unele plante, se prinde pește, se cresc animale... Dar ei au animale pe care le încarcă în bacuri și le duc la abator la Tulcea, sau la Brăila, sau la Galați; însă se poate găsi o soluție, să ai un abator mobil, care să fie lunea la Crișan, marțea la Chilia, sau la...

- ... Ca să le vii în întâmpinare...

- Da, numai așa poți să-i ajuți. Apoi, ei cultivă și roșii, și grâu, au moară la Chilia.., dar pâinea și-o iau de la Tulcea. Noi asta încercăm să facem, să-i atragem într-o piață economică în care să se dezvolte în primul rând prin ceea ce au, prin ceea ce fac chiar ei. În plus, în ce privește ambarcațiunile, noi ne-am propus să fie cam zece centre, ateliere, în parteneriat cu autoritățile locale. Noi nu facem pentru noi. Asta lumea nu a înțeles: noi nu mergem acolo să facem business, vrem să facem ceva pentru oamenii din Deltă, pentru că aceste centre și tot ce vom face noi vor aparține autorităților locale. Ideea noastră este doar ca să supraveghem și să controlăm cumva calitatea și să nu se denatureze proiectul. Adică dacă noi pornim cu ideea asta, să nu se construiască după aceea bărci care să fie pentru braconaj, sau pentru vânat. Ne dorim să facem bărci destinate chiar oamenilor care vor să se miște în Deltă, ca turiști; iar localnicii, cu o investiție nu foarte mare, să poată să își organizeze gospodăria pentru genul acesta de turist. Vorbim despre acel turist care nu vine la Mila 23 ca să stea în jacuzzi, ci ca să vadă exact cum trăiește omul din Deltă, cum mănâncă el în mod tradițional... Genul acesta de turism este minoritar, la ora actuală.

- Dar el se practică în altă parte în lume, dar la noi se consideră că nu e cazul să faci prea multe eforturi, pentru că nici nu am avea turiști de acest gen...

- Și în ideea asta am pornit noi la drum; de aia am construit și festivalurile pe care le facem de-a lungul Dunării, pentru a atrage atenția către Deltă. La ora actuală, nici chiar cei de acolo nu sunt prea încântați pentru că venim noi cu bărcuțele. Chiar unul dintre veri mi-a zis: „Ce să fac eu cu bărcuța ta? Că la mine vin numai din ăia care într-o zi vor să vadă toată Delta, să prindă și pește... ”. „Stai liniștit – i-am zis – că ăla îți rămâne ție. Noi încercăm să aducem alt gen de turist la poarta omului. Și când o să vezi tu că la ăla vine unul și stă o săptămână o să zici – bine, la tine stă o zi și-ți dă banul, dar cât cheltui tu pe benzină, ca să iei mâncarea de la Tulcea ș.a., practic nu rămâi cu nimic”. Iar turistul pe care vrem să-l aducem noi vine pentru mai multe zile, el o să vrea să vadă un traseu, o să vrea și să mănânce, o să vrea să ajungă și-n zona de păsări, ori să vadă plante, sau o stupină, o stână - că există și stâni în Deltă, peste 30 de stâni... Că și acolo-i o poveste. Ne-am dus la stână și am încercat să-i convingem cam cum vedem noi treaba asta; și i-am întrebat: „Voi cum vindeți brânza?”, „Păi, brânză de Sibiu... ”, „Cum brânză de Sibiu? Că voi stați de-acum de 40-50 de ani pe grindurile astea și oile mănâncă numai iarbă de Deltă, papură... hai să încercăm să vindem brânză de Chilia, de Pardina... să creem un brand, că poate să ajungă renumită... ”. Greu. Pe unul l-am convins așa, să facem o stână turistică, unde să aduci oamenii, să le arăți, să le dai, să le prepari...

- Dar, vedeți, că atunci când începe să se construiască, să se amenajeze o stână turistică ori un alt obiectiv dintr-acesta tradițional cu destinație turistică, lumea începe să lustruiască, să mai pună câte o decorație aurită, să mai pună nu știu ce, dintr-odată tot spațiul ăla devine un kitsch.

- Turistul adevărat este cel care vrea să vadă autenticul, pe ăla nu poți să-l păcălești. O faci o dată, a doua oară nu-ți mai vine. De aceea noi am făcut un parteneriat și cu cei de la Asociația de Ecoturism din România, ei fiind specializați în acreditări de pensiuni, și ei au acest gen de trasee turistice prin Retezat, cu calul și cu bicicleta, și vom veni și noi în completare cu traseele în Delta Dunării, cu canotca. Ce vă spuneam mai devreme – că un țăran, un localnic poate să investească foarte puțin, ca să amenajeze în perspectiva primirii turiștilor, iar noi vom putea acredita anumite case pentru genul acesta de turism. Există un tip de turist care nu se duce la hotel de patru stele, care caută tradiționalul, autenticul, și el va fi îndrumat spre casele acestea acestea acreditate. E posibil ca în viitor cei care și-au construit hoteluri și pensiuni în Deltă să-și dea seama că au făcut o greșeală.

- Este greu să conduci o canotcă?

- Nu este deloc greu și este foarte simplu și astă-vară chiar fata partenerului meu, care are doar 10 ani, a vâslit de la Tulcea la Crișan, timp de două zile, și nu a avut nici o problemă...

- Iată, în zilele Carnavalului, la Veneția, vin străini pasionați de canotaj, vin din toată lumea, și vâslesc pe canalele Veneției...

- Și noi, cu festivalul de la Tulcea ne dorim să ajungem poate nu la nivelul celui de la Veneția, dar să reușim să atragem cât mai mulți turiști.

- Câte canotci s-au construit până acum în România?

- Cred că avem vreo 60-70. Dar deocamdată nu avem cu cine să le lucrăm. Avem un singur meseriaș și vreo șase ajutoare...

- Trebuie să formați întâi lucrătorii...

- Asta este prima intenție a noastră, să construim aceste ateliere-școală unde să formăm lucrătorii.

- Marangozi, ați spus...

- Da, marangozi. Asta ese denumirea acestor meseriași. La centrul Crișan avem deja primul centru, din cele zece, pe care l-am construit cu ajutorul Fundației Româno-Americane. Sperăm să atragem și noi mai repede fonduri, să reușim să construim aceste centre.

- Domnule Patzaichin, sunt convins că eforturile dv. vor fi încununate de succes...

Borșul cu apă de Dunăre? Un mit!

- Proiectele dv. vizează și gastronomia specifică Deltei...

- Împreună cu dl Vintilă Mihăilescu am pornit un proiect. El a trimis niște studenți la Mila 23, pentru a face o cercetare de teren; și nu le-a fost ușor, pentru că localnicii nu prea se lasă să vândă din ceea ce știu, dar au reușit și au scos o carte frumoasă.

- Înțeleg că sunteți un fan al peștelui, nu doar ca să-l mâncați, ci și ca să-l preparați... Sunt adevărate legendele alea cu pescarul car face foc în barcă și își pregătește mâncarea în barcă, și borșul de pește făcut cu apă de Dunăre...

- Sunt povești... Și soacră-mea a fost cu fiică-mea la ai mei, acolo, și tot le spunea: „Cum de iese la voi așa ciorba de bună și la mine nu iese niciodată?!”. „Păi”, i-a zis mama, „apă de Dunăre”... Și s-o vezi pe soacră-mea – ea era din Ploiești – că mă sună într-o zi și-mi zice: „Ivan, am venit din Deltă, și vreau să vii mâine că-ți fac o ciorbă exact ca la tine acasă, am adus și cu o canostră de apă de Dunăre, și cu pește... ”. Și i-am zis: „Mami, ai luat-o, ce să-ți fac!... ”

- Deci, nu e cu apă din Dunăre?

- Nu e. Totul e să știi să alegi peștele. Că peștele, practic, face gustul ciorbei. Sunt metode și metode. Că poți să-l faci gros, iar, cu fiertul și mărunțitul și după aia pui să mai fierbi iar niște bucățele... Un pescar adevărat știe să aleagă peștele. Combinația de pește dă gustul. Unul e mai dulce și altul mai puțin dulce; unul face ciorba limpede, dar o bucățică de șalău sau de biban îți face ciorba de zici că ai pus ouă în ea. Dacă pui numai somotei sau numai știucă iese limpede-limpede...

- Care rețetă vă place cel mai mult?

- Ce să vă spun? Mie îmi place să mănânc pește. Eu dacă am de ales între altceva și pește, mănânc pește; deși când eram mic, acolo, nu-mi plăcea deloc, dar era altă situație, pentru că toată săptămâna, dimineața, la prânz și seara, mâncai numai pește. Sâmbăta sau duminica mai mâncai altceva, mai tăia mama câte-o găină și făcea o ciorbă, un pilaf sau friptură, dar în rest era numai pește și probabil că eram sătul. Dar acum, sincer vă spun, dacă aș avea posibilitatea să mănânc numai pește, numai pește aș mânca...

- Există o rețetă care vă reprezintă, pentru care vă admiră prietenii...

- Nu, nu cred... Deși gătesc în felul meu, dar fiecare face așa. În sat, dacă te duci, orice rețetă - știu eu, chiftele de pește, sau știucă umplută... – se deosebește de la o casă la alta. Fiecare are contribuția lui la rețetă, mai pune ceva sau scoate ceva, ca să fie pe gustul său și al familiei sale.

- Care secretul dv. culinar?

- Secretul meu e că fac mâncare după gust. Și saramura, dacă o fac, e pe gustul meu. Toată lumea întreabă: „Dar de ce nu mănânc eu la restaurant o saramură așa, ca a ta?”. La restaurant e altceva, ar fi prea scumpă saramura ca să o faci ca mine, ajungi să îți pară rău să dai atâția bani doar pentru o saramură, dar mie îmi place să gătesc mai creativ. N-aș putea să vă dau o rețetă, pentru că o fac așa, după gustul meu de atunci, mai pun și aia, mai pun și ailaltă... Saramură se face din orice, și din crap. Dar crapul, de regulă, trebuie să fie dintr-acela mare, peste 4-5 kilograme, ca să-ți iasă o saramură ca lumea. Că dacă e un crap mic, are foarte multe oase, nu ai cum să-l prepari și e complicat. Dar la un crap de peste 4 kilograme, deja poți să găsești bucățelele potrivite, fără oase sau cu oase mari...

- Dar în Deltă, care era felul de mâncare cel mai des preparat, pe vremea copilăriei dv.?

- Ciorba era... Ciorbă, pește prăjit, malasolcă. Cu mămăligă...

- Malasolcă? Asta înseamnă pește sărat?...

- Pește puțin sărat. Adică seara îi pui un praf de sare și dimineața îl fierbi cu cartofi și cu mujdei... așaaaa... înghit în sec, acum...

- Deci: pește – la micul dejun, pește – la prânz, pește – la cină.

- Da, și-n Sărbători, lumea mânca și carne...

- Dar posturile?

- Toată lumea le ținea.

- Și era ușor? Adică se găseau ingredentele pentru mâncare de post?

- Dar nimeni nu-și făcea probleme. Că fasole aveai, nuci aveai, ciulini de baltă aveai...