Îmbătrânirea în România. Criză de resurse, sprijin limitat și nevoia de soluții pentru o viață demnă a vârstnicilor

În cadrul emisiunii „Viața la țară”, doamna Măriuca Ivan, președinta Fundației Crucea Albă Galbenă, a atras atenția asupra acestei situații alarmante și a provocărilor întâmpinate în asigurarea îngrijirii la domiciliu. România se situează în top 10 al țărilor cu populație în curs de îmbătrânire, iar serviciile de îngrijire și asistență devin insuficiente pe fondul migrației tinerilor și a resurselor limitate.

Îngrijirea la domiciliu pentru vârstnici, crucială pentru a asigura un trai decent persoanelor care nu se pot deplasa sau nu au familie apropiată, este extrem de limitată în mediul rural.

În timp ce în marile orașe mai există acces la resurse și la furnizori de servicii socio-medicale, în comunitățile rurale, serviciile de îngrijire sunt aproape inexistente.

Doamna Măriuca Ivan explică faptul că multe primării nu includ îngrijirea vârstnicilor pe lista priorităților și nu își asumă responsabilitatea de a furniza fonduri și resurse pentru acești oameni vulnerabili.

În cadrul unui dialog cu un primar dintr-o astfel de comunitate, Ivan a fost surprinsă de lipsa de interes pentru nevoile vârstnicilor din comunitate, primarul menționând că îngrijirea acestora „nu este o prioritate.”

Un alt aspect critic este lipsa forței de muncă specializate. În ultimii ani, migrarea masivă a personalului medical și de îngrijire către țările din Occident a condus la o criză severă în România.

Nu doar copiii și nepoții vârstnicilor pleacă, ci și asistentele și medicii, lăsând un gol pe piața forței de muncă în sectorul socio-medical.

Fundațiile și organizațiile de asistență se luptă să găsească personal, iar multe comunități nu pot oferi servicii esențiale vârstnicilor din lipsa resurselor umane.

Doamna Ivan subliniază că este o „dublă problemă”: vârstnicii sunt singuri și nu au familie, iar organizațiile de îngrijire nu au pe cine angaja pentru a le oferi sprijin.

Lipsa de acces la îngrijirea medicală la domiciliu este o problemă majoră, iar medicii de familie, care ar putea fi o punte de sprijin, sunt adesea depășiți de volumul de muncă.

Mulți dintre aceștia nu au timp să viziteze pacienții la domiciliu, fiind ocupați cu administrarea propriilor cabinete și având numeroși pacienți de îngrijit.

Doamna Ivan menționează că, în ciuda situației dificile, empatia și organizarea ar putea face o diferență majoră, un plan structurat, prin care medicii să viziteze periodic vârstnicii în nevoie, ar putea îmbunătăți considerabil calitatea vieții acestora.

Cu toate acestea, în lipsa unei bune organizări și a unei viziuni pe termen lung, multe persoane în vârstă rămân izolate și fără acces la servicii medicale adecvate.

În afară de îngrijirea fizică și medicală, doamna Ivan subliniază importanța integrării vârstnicilor în activități sociale și profesionale, în contextul a ceea ce este cunoscut ca îmbătrânire activă.

În România, nu există o strategie națională care să încurajeze îmbătrânirea activă și valorizarea experienței seniorilor.

Aceștia sunt adesea percepuți ca neproductivi după pensionare, fiind excluși de la activitățile profesionale, în ciuda faptului că multe persoane au o vastă experiență profesională.

Doamna Ivan sugerează că un „proiect de țară” ar trebui să includă programe prin care bătrânii să fie implicați activ în comunitate, să fie mentori pentru generațiile mai tinere sau să participe la activități sociale, reducând astfel sentimentul de izolare.

Un exemplu de program benefic ar fi organizarea de întâlniri între copii și vârstnici, mai ales pentru copiii care nu au bunici aproape.

Astfel de inițiative sunt comune în alte țări și au efecte pozitive asupra ambelor generații, copiii au parte de afecțiune și de povești de viață valoroase, iar vârstnicii își găsesc un sens și se simt valorizați.

Doamna Ivan atrage atenția asupra unei diferențe majore între bătrânii din România și cei din alte țări occidentale: lipsa de bucurie și de optimism la vârsta înaintată.

În timp ce în țările occidentale bătrânii se bucură de viață și de activități adaptate vârstei, mulți dintre bătrânii români sunt copleșiți de nevoi și de o singurătate profundă.

Doamna Ivan consideră că această discrepanță este rezultatul unei mentalități care trebuie schimbate. Vârstnicii ar trebui să fie încurajați să își trăiască viața activ, să construiască relații sociale și să privească bătrânețea ca pe o nouă etapă de împlinire personală.

În concluzie, România are nevoie urgentă de o schimbare de abordare în ceea ce privește îmbătrânirea. Doamna Ivan subliniază că, în lipsa unei strategii naționale și a unei susțineri clare din partea statului, singura soluție viabilă rămâne solidaritatea comunitară.

Programele de îngrijire la domiciliu, împreună cu inițiativele de îmbătrânire activă, ar putea asigura vârstnicilor o viață mai demnă, un sprijin constant și, mai presus de toate, o bătrânețe trăită în demnitate și respect.

Așa cum sugerează vechea zicală, „Dacă nu ai un bătrân, cumpără-ți unul.” Numai prin valorizarea și susținerea lor putem construi o societate mai sănătoasă, care respectă toate vârstele.