Orfanii Ucrainei, extraşi din război cu ajutorul unui ONG din România

Tropăie, chirăie, bat din palme. Cei mai mulţi nu au decolat niciodată. Cei mai mulţi nici măcar nu au ieşit din oraşele sau satele lor. Şi poate că nu ar fi plecat nici acum, dar i-a alungat nenorocirea aia de război. În urmă cu puţine zile, avioanele erau nişte monştri care făceau zgomot urât, declanşau alarme, alungau oamenii în pivniţe şi aruncau bombe. În această dimineaţă, cineva le-a îmblânzit. Acum sunt aici şi decolează. Vor zbura undeva unde, li s-a promis copiilor, va fi ca într-o vacanţă. Aşa că, iată-i: tropăie, chirăie, bat din palme. Au emoţii, se bucură, se minunează de ce se întâmplă, sunt atenţi la ce mai urmează. Sunt într-un avion care se desprinde de pământ, într-un oraş al cărui nume s-ar putea să-l uite. Puteau să nu fie. În drumul lor spre acest avion, în fuga din calea războiului, o parte dintre aceşti copii au trecut prin gara din Kramatorsk, cea care, pe 8 aprilie, a fost ţinta unui atac cu rachete ruseşti. Mai mulţi copii au murit, atunci, acolo. Şi acolo, şi la Mariupol, şi în atâtea alte oraşe mai mari sau mai mici în care cad armele Moscovei, fără discernământ, peste zonele rezidenţiale, pentru casele oamenilor, peste adăposturile civile în dreptul cărora scrie "žcopii"ť. Pe una din rachetele căzute la Kramatorsk, un militar rus a scris "žPentru copii"ť.
Copiii aceştia, aproximativ 160, care acum, deasupra de Baia Mare, tropăie, chirăie şi bat din palme de bucuria decolării, sunt ultimii dintr-o mie proveniţi din centre de plasament, cei mai mulţi din zona Dnepropetrovsk, pe care Adelina Toncean şi partenerii Asociaţiei Blondie i-au scos din Ucraina în mai puţin de o lună. Unii au aşteptat prin adăposturi improvizate deschiderea coridoarelor umanitare de evacuare, apoi au călătorit zile întregi cu autobuze şi trenuri până au trecut graniţa la Halmeu, spre România. Au toate vârstele copilăriei, de la pitici care nici în fund nu stau încă bine până la vârsta la care ar trebui să-şi fi făcut deja o idee despre cum şi-ar fi dorit să le arate viitorul, dacă prezentul nu le-ar fi dat socotelile peste cap.
Unii nu şi-au cunoscut niciodată părinţii sau i-au pierdut, alţii sunt aşa numiţi "žorfani sociali"ť, pe care familiile nu au mai avut condiţii să-i crească şi i-au plasat în grija statului ucrainean dar care se revăd în weekenduri şi vacanţe. Sunt şi copii cu diverse forme de dizabilitate - pentru care sistemul ucrainean nu a găsit încă forţa de a-i integra în şcoli normale şi care trăiesc în comunităţi speciale, dar şi copii abuzaţi, pe care justiţia şi protecţia minorului i-a recuperat din anturaje familiale toxice. Călătoresc împreună de îngrijitoarele lor care, uneori, sunt şi ele mame şi şi-au luat şi proprii copii. Cât timp vor rămâne împreună în acest exil e greu de spus. Dar vor fi împreună şi asta le va fi de folos să nu se rupă de identitatea lor ucraineană.
De grupul care zboară spre Antalya au fost lipite şi câteva mame din medii defavorizate, care au avut nevoie de o mână de ajutor pentru a-şi pune la adăpost copiii. Şi este chiar şi o familie întreagă, căci autorităţile de la Kiev au decis să permită, atunci când un cuplu are mulţi copii, ca tatăl să plece şi el din ţară.
Conform datelor UNESCO, în Ucraina trăiesc în jur de 100.000 de copii instituţionalizaţi. Acestora nu doar că le lipseşte legătura cu familia dar, acum, în plin război, sunt şi mai vulnerabili decât de obicei: sunt cei mai expuşi la tot felul de abuzuri, la trafic sau alte forme de exploatare. În plin război, unele dintre aceste centre de plasament sunt decuplate de la sursele de curent şi apă potabilă sau, pur şi simplu, rămân fără rezerve de hrană.
Asociaţia Blondie s-a obişnuit să intervină acolo unde majoritatea ar abandona speranţa. În prima sută de zile din 2022, asociaţia condusă de Adelina Toncean a ridicat de la sol peste 30 de zboruri pentru copii - unii alungaţi de războiul din Ucraina, alţii cu nevoie medicale speciale, mai ales din România. A costat aproximativ un milion de euro, bani veniţi de la diverşi sponsori, unii mai generoşi, alţii pur şi simplu inimoşi. De fapt, spune Adelina, de toţi banii cheltuiţi pentru închirierea de aeronave, asociaţia pe care a fondat-o ar fi putut cumpăra în rate una pe care să o folosească pe post de ambulanţă aeriană. În acest moment, România nu are propria ambulanţă aeriană. Există avioane de intervenţie care pot transporta victime sau cazuri stabile dar niciunul care să poată oferi asistenţa vitală pentru un pacient în situaţie critică. Şi chiar dacă pentru unele urgenţe poate fi prea târziu, e important de ştiut că există, totuşi, oricând la dispoziţie o pereche de aripi care să ducă la medicul capabil să salveze viaţa sau cel puţin dispus să încerce.
Luni, 11 aprilie, două avioane au operat simultan în acţiuni ale asociaţiei Blondie: unul s-a ocupat de transportul orfanilor ucraineni în Turcia, celălalt de transferul unui alt copil, tot ucrainean, la o clinică din Germania.
Micuţa Arina din Odessa
Micuţa Arina, de numai cinci luni, s-a născut grav bolnavă şi respiră legată la aparate. Mama ei este ucraineancă iar tatăl cetăţean rus. Mama a reuşit să plece în Germania, imediat după începutul războiului, împreună cu trei din cei patru copii ai familiei. Tatăl a rămas alături de Arina, care era în spital. Între timp, frontul rusesc s-a apropiat de Odessa. Iar fetiţa avea nevoie de asistenţă medicală de înaltă performanţă.
Adelina a aflat despre Arina de la o ucraineancă refugiată în Bucureşti. Şi, pentru că lucrurile s-au precipitat în momentul în care administraţia de la Odessa a anunţat lockdown pentru perioada 9 - 11 aprilie, Adelina a decis că Arina trebuie pur şi simplu scoasă de acolo, indiferent dacă formalităţile pentru transferul în Germania erau sau nu definitivate.
Într-o înlănţuire complexă dar rapidă a unor oameni săritori şi instituţii maleabile din patru ţări, fetiţa şi tatăl au putut fi transferaţi cu o ambulanţă terestră la Chişinău şi, după o escală pentru analize la Institutul Mamei şi Copilului din capitala Moldovei, copila a fost adusă la Bucureşti cu o altă ambulanţă, de data asta aeriană venită tocmai de la Istanbul. Aici a stat două zile la Spitalul Marie Curie înainte de a zbura din nou, acum la Dortmund, unde au aşteptat-o mama ei şi speranţele medicilor germani că boala poate fi tratată. În cel mai scurt timp, va ajunge şi tatăl, aflat acum în Bucureşti, împreună cu cele trei pisici ale familiei.

RADOR
Foto: Pixabay