Micetomul sau „Piciorul Madura” – informații despre diagnostic și tratament

Diagnosticul este clinic, confirmat prin examinarea microscopică a exsudatelor și culturii. Tratamentul include produse antimicrobiene, aplatizare chirurgicală și, uneori, amputare.

Bacteriile, în principal Nocardia spp și alte actinomicete sunt responsabile pentru mai mult de jumătate din cazuri. Celelalte cazuri se datorează a aproximativ 20 de specii diferite de ciuperci. Când sunt cauzate de ciuperci, leziunile sunt uneori numite eumicetoame.

Micetomul este observat mai ales în regiunile tropicale sau subtropicale, inclusiv în sudul Statelor Unite. Micetomul este observat în regiunile ecuatoriale din Africa, America Latină și Asia, cunoscut sub numele de „centrul micetom”. Micetomul fungic (cunoscut și ca eumicetom) este cel mai frecvent tip din Africa. Micetomul bacterian (uneori numit actinomicetom) este observat mai ales în America de Sud și Centrală și în unele țări asiatice.

Micetomul este contractat atunci când organismele pătrund prin locurile traumatice locale de penetrare a pielii goale a picioarelor sau a extremităților sau a spatelui lucrătorilor care transportă plante contaminate sau alte obiecte. Bărbații cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani sunt cel mai des afectați, probabil din cauza unor traume legate de munca în aer liber.

Infecțiile se răspândesc prin zone contigue, subcutanate și se manifestă ca umflături și formarea de fistule multiple care emană „semințe” caracteristice care conțin mase de organisme. Reacțiile tisulare microscopice pot fi supurative sau granulomatoase, în funcție de agentul cauzal specific. Pe măsură ce infecția progresează, pot apărea suprainfectii bacteriene.

Simptomatologia micetomului

Leziunea inițială a micetomului poate fi o papulă, un nodul cutanat imobil, o veziculă cu o bază tare sau un abces subcutanat care se rupe pentru a forma o fistulă pe suprafața pielii. Fibroza este frecvent observată în și în jurul leziunilor precoce. Durerea este minimă sau inexistentă, cu excepția cazurilor de suprainfecție bacteriană acută supurată.

Infecția progresează lent în luni sau ani, cu extinderea progresivă și distrugerea mușchilor, tendoanelor, fasciei și osului. Nu există nici diseminare sistemică, nici simptome de infecție generalizată. În cele din urmă, pierderea musculară, deformarea și distrugerea țesuturilor duc la impotența funcțională a membrelor afectate. În cazul unor infecții avansate, extremitățile membrelor implicate apar anormal de umflate, formând o masă tare, polilobată, formată din zone chistice. Canalele multiple de drenaj intercomunicante și fistulele din aceste zone secretă exsudate groase sau serohematice care conțin granule caracteristice, care pot fi albe sau negre.

Diagnosticul micetomului

Examinarea și cultura exudatului

Agentul cauzal poate fi evocat dupa examinarea macroscopica si microscopica a boabelor provenite din exsudate. Aceste boabe contin boabe patognomonice, de forma neregulata, de diferite culori de la 0,5 la 2 mm. Zdrobirea și cultivarea acestor boabe oferă o identificare definitivă. Probele de exudat pot conține mai multe bacterii și ciuperci, dintre care unele pot fi contaminanți.

Tratamentul micetomului

Medicamente antibacteriene sau antifungice

Chirurgie în cazuri refractare

Tratamentul micetomului poate fi necesar timp de > 10 ani. Moartea poate apărea în cazul suprainfectiei bacteriene, iar sepsisul poate apărea în cazul nerespectării tratamentului. Tratamentul depinde de agentul patogen și de amploarea bolii. În timpul infecțiilor, se folosesc sulfonamide și anumite alte antibiotice, uneori în combinație.

În cazul infecțiilor fungice, unii dintre agenții potențiali etiologici pot fi cel puțin parțial sensibili la amfotericină B, itraconazol sau ketoconazol (nu sunt disponibile în SUA), dar unii sunt rezistenți la toate medicamentele antifungice. Recăderile apar după întreruperea terapiei antifungice la majoritatea pacienților, iar mulți pacienți nu se ameliorează sau chiar se agravează în timpul tratamentului, indicând caracterul adesea refractar al infecției.

Debridarea chirurgicală este uneori necesară. Poate fi necesară debridarea repetată a țesutului bolnav, inclusiv a osului. Amputarea membrelor pentru a preveni infecțiile bacteriene secundare severe, care pun viața în pericol, poate fi necesară în cazurile avansate.