Provenienţa numelor date vitaminelor
Oamenii de ştiinţă de la începutul secolului 20, care studiau animalele şi procesul lor de creştere, au fost primii care au descoperit substanţele responsabile de dezvoltarea armonioasă a organismelor, pe care astăzi le cunoaştem sub numele generic de vitamine.
19 Iunie 2015, 06:29
Unul dintre primii cercetători a fost Cornelius Adrianus Pekelharing. În 1905, el afirma că laptele conţine „o substanţă necunoscută, în cantităţi foarte mici, necesară pentru dezvoltarea normală şi pentru menţinerea sănătăţii”.
În 1912, în timp ce studia orezul, Casimir Funk a izolat un „factor organic” pe care-l descria drept „amină” (similar cu aminoacizii). Pentru că era considerată vitală, substanţa a primit denumirea de vita amină, combinat – vitamină.
Ideea folosirii sistemului cu litere pentru numirea fiecărei vitamine aparţine Corneliei Kennedy, care în teza ei de masterat din 1916 a folosit pentru prima dată notarea cu A şi B pentru a desemna substanţele esenţiale pentru o alimentaţie sănătoasă.
Mentorul Corneliei Kennedy, prof. Elmer McCollum, a fost creditat în mod greşit pentru introducerea acestei nomenclaturi, dat fiind faptul că lui i se atribuie de fapt descoperirea efectivă a vitaminei A.
La început, pe lângă notarea cu A, B, vitaminele erau identificate şi în funcţie de solubilitate, în grăsime sau în apă: A-solubil în grăsime, B-solubil în apă. În 1920, Jack Cecil Drummond a sugerat renunţarea la aceste precizări şi utilizarea termenilor mai concişi Vitamina A, Vitamina B, Vitamina C.
Primele cinci vitamine descoperite, între 1910 şi 1920, au fost numite A, B, C, D şi E. Interesant este faptul că vitamina D a fost iniţial luată ca parte a vitaminei A, dar mai târziu s-a dovedit că este vorba despre doi factori separaţi.
Când în 1920 a fost descoperită o varietate similară vitaminei B (iniţial tiamină), cele două substanţe au fost redenumite în B1 (tiamină) şi B2 (riboflavină). Celelalte vitamine B descoperite au fost reunite sunt denumirea de complexul B datorită similitudinii foarte mari a proprietăţilor, a prezenţei în sursele naturale şi a funcţiilor fiziologice pe care le au.
Aceste B-uri nu sunt numite în funcţie de ordinea în care au fost descoperite. B12 (cobalamina), de exemplu, a fost descoperită în 1926, B5 (acidul pantotenic) şi B7 (biotina) în 1931, B6 (piridoxina) în 1934, B3 (niacina) în 1936 şi B9 (acidul folic) în 1941.
Numerele care lipsesc dintre aceste B-uri sunt substanţe iniţial considerate vitamine, dar reclasificate ulterior. Este şi cazul celor care lipsesc între vitamina E şi vitamina K. De exemplu, vitamina F a fost reconsiderată şi astăzi este cunoscută drept acidul gras esenţial omega 3 şi omega 6. Vitamina G a fost şi ea reclasificată ca B2 (riboflavină), iar vitamina H este astăzi B7 (biotina).
