Obiceiul straniu avea legătură cu trecerea în lumea de dincolo.Atunci când cineva murea, familia îndurerată punea o bucată de pâine pe pieptul decedatului și îi cerea unui bărbat să stea drept în fața mortului. Familia privea apoi cum acest om – numit sugestiv “mâncătorul de păcate" – prelua relele mortului, pentru ca sufletul celui decedat să plece neprihănit.
Datorită credințelor religioase de la acea vreme, lumea trata cu foarte mare seriozitate conceptul de „păcat” și mulți oameni erau gata să plătească pe cineva pentru curățarea sufletului.
Familiile îndoliate care angajau mâncători de păcate credeau că pâinea înmuiată în apă absorbea păcatele defunctului; odată cu pâinea, toate greșelile treceau la cel plătit să mănânce de pe pieptul mortului.
Astfel, sufletul mâncătorului de păcate se îngreuna cu faptele tuturor celor din sat pe care îi „curăța” înainte de înmormântare.
Mâncătorul de păcate plătea un preț spiritual enorm pentru un beneficiu material nesemnificativ: echivalentul câtorva lei de astăzi.Astfel, era ceva obişnuit ca în acele vremuri la priveghi să apară un necunoscut în haine ponosite, „specializat” în absorbirea păcatelor.
„Se așeza pe un scaun, cu fața spre ușă.Apoi, familia îi dădea o monedă, pe care o băga în buzunar.Apoi, îi dădea o bucată de pâine, pe care o mânca, și o halbă de bere, pe care o dădea peste cap.După aceea, ridicându-se de pe scaun, spunea următoarele: Fie-i sufletul curat! Pentru aceasta, mâncătorul de păcate punea gaj propriul său suflet.”
De cele mai multe ori, cei care se aventurau să practice această „meserie” erau cei mai săraci oameni din comunitate. Pentru ei, o bucată de pâine și un pahar de băutură cântăreau mai mult decât un suflet greu.
Mâncătorul de păcate era chemat la multe înmormântări din Țara Galilor. Pentru cei care credeau în puterea acestui ritual, mâncătorul de păcate făcea o treabă foarte murdară, dar foarte necesară, devenind el însuși chiar mai rău decât decedații, pe măsură ce participa la tot mai multe înmormântări.
Chemarea mâncătorului de păcate însemna că preotul, care în mod normal s-ar fi ocupat de ritualul de alungare a păcatelor, era scos din joc.De-a lungul deceniilor, însă, pe măsură ce ocupația mâncătorilor de păcate a început să dispară, rolul preoților la înmormântare a fost restabilit.
Pe la jumătatea anilor 1800, cei care practicau această „meserie” au început să se împuțineze. Ultimul mâncător de păcate despre care se cunosc mai multe date a fost Richard Munslow.
Dintr-un ghid de călătorii din secolul XIX reiese că Munslow a revigorat această practică nu din disperare, ci de tristețe. Munslow fusese un țăran înstărit, lovit de năpastă: toți cei patru copii îi muriseră. Trei dintre ei s-au stins într-o săptămână. Copleșit de durere, a devenit mâncător de păcate, în speranța că astfel își va ajuta copiii care deja erau „în viața de apoi”.