O batistă a fost primul... telegraf din istorie

Prezenţa ei este atât de banală în existenţa omului contemporan, încât arareori ne mai interesează calitatea materialului din care o confecţionăm, trecând-o în seria obiectelor “de unică folosinţă”. Parfumate sau nu, batistele de hârtie de azi au trecut în uitare batistele “glorioase” de ieri şi de alaltăieri (cele care au cunoscut, prin pana lui Shakespeare, chiar şi luminile rampei (! – să nu neglijăm rolul batistei în gelozia pe care Othelo, maurul, o arată Desdemonei).

Ne imaginăm că omul foloseşte acest pătrat de pânză “de când lumea”, dar nu e chiar aşa, iar istoria ei e niţel mai “recentă”. Adică începe abia în secolul al XIV-lea. Dar ce a fost înainte de batistă? N-avem nici o mărturie din vremea popoarelor vechi – evreii, caldeenii, asirienii, perşii. “Eleganţii” Atenei şi-ai Romei, în schimb, purtau în mână şi la cingătoare câte un “sudarium”; adică o bucată de pânză cu care îşi ştergeau faţa, când transpirau... dar nicidecum nu-şi suflau nasul în ea. În epocă “se muşa” cu degetele! Elegant, nu? Ca să evite o asemenea “necurăţie”, în Persia, Cyrus le interzisese (formal) supuşilor săi să-şi sufle nasul, să scuipe şi să... strănute, în public. Asta nu se întâmpla la Roma, unde poeţilor şi oratorilor li se permiteau toate acestea, cu o condiţie: să-şi şteargă din când în când, cu eleganţă, sudoarea de pe frunte...

Romanii nu aveau batistă, însă... femeile lor trebuiau să se păzească straşnic de vreo răceală; pentru că un nas care curge putea să le aducă ghinion. Plaut istoriseşte că bărbaţii care voiau să se însoare se interesau adeseori dacă tinerei nu cumva îi curge nasul – caz în care n-ar mai fi luat-o de nevastă, cu toată dota ei; în vreme ce Juvenal ne spune că un bărbat a intentat divorţ numai pentru că nevasta era mereu răcită şi, în lipsă de batistă (care, vă amintiţi, a fost inventată în secolul al XIV-lea), îşi sufla nasul cu degetele.

Ehei, dar şi după ce a fost inventată batista! A devenit atât de importantă, încât materialul din care era confecţionată - mătăsuri, inuri şi bumbacuri dintre cele mai fine – şi delicatele broderii ori arabescurile capricioase ale monogramelor spuneau ele singure totul despre starea socială a celui / celei care o purta! În scurt timp, ea avea să joace, avant la lettre, rol de... telegraf, câtă vreme era purtătoare de mesaje (o batistă fluturată ori scăpată jos “spunea” ceva celui care ştia să “decodifice” mesajul) şi însoţea lumea bună la petreceri, unde i-au fost “dedicate” chiar dansuri ce nu puteau începe fără ca partenera să o ţină, delicat, cu două degete...

Dar s-o lăsăm acolo, în anii ei de glorie, în sala luminată de candelabre de cristal şi să revenim în mileniul trei. O lacrimă a tremurat în colţul ochiului? Vă dau eu o batistă. Nu, nu-i nevoie să mi-o înapoiaţi. E doar din cea mai fină... hârtie.

Un text de: Magda Cristina Ursache