Principalele boli cunoscute ale caisului sunt: monilioza, făinarea, ciuruirea frunzelor, plum-poxul şi cancerul uscat, care netratate pot compromite producţia anului în curs şi pe cea a anului următor.

Dintre dăunători se pot aminti: gărgăriţa fructelor, insectele defoliatoare, păduchi de frunze, păduchele ţestos, păduchele din San Jose, păianjenii, care pot provoca defoliarea pomilor cu toate implicaţiile care decurg de aici. Bolile se combat prin 1-2 tratamente înainte de înflorit cu zeamă bordoleză 1.5-2.0 % iar după înflorit cu fungicide organice sau sistemice.

Cultura caisului este dificilă, deoarece este o specie pretenţioasă la climă şi sol, în plus este afectat de o boala incomplet cunoscută, „pieirea prematură”. Este o specie foarte apreciată pentru fructele savuroase şi parfumate, utilizate în consumul proaspăt sau la prepararea de compot, gem, dulceaţă, suc, nectar, caisată, lichioruri.

Reuşeşte să se adapteze destul de bine în zonele de câmpie sau coline joase până la 200-500 m altitudine, cu temperatura medie anuală cuprinsă între 10-11.5 °C, cu veri călduroase de 18-20 °C în perioada de vegetaţie, iar minima absolută să nu scadă sub -25 -26 °C, primăveri târzii lipsite de geruri de revenire.

Pentru a oferi cele mai bune condiţii pentru semănat, este necesar ca procesele fizice, biologice şi chimice din sol să se desfăşoare cât mai mult în timp. Astfel, tot timpul când pamântul nu este ocupat de o cultură, el trebuie să fie negru, adică să stea arat şi grăpat, fără buruieni. Este important a nu se întârzia nicio zi aratul după ridicarea recoltei.

De asemenea, solul se ară cel mai bine când este reavăn. Dacă arăm un sol mai argilos sau lutos la un conţinut prea mare de umiditate, plugul scoate felii sau curele care se întăresc şi apoi se mărunţesc foarte greu.