„Pita de fier” de la Rimetea și alte legende de sub Trascău

La graniţa între judeţele Alba şi Cluj, într-o zonă depresionară aflată nu departe de Cheile Turzii şi de Munţii Trascăului, m-am bucurat să descopăr într-o dimineaţă de început de iarnă o lume în care se simţea din plin generozitatea naturii şi generozitatea oamenilor.

Mi se spusese că acolo dimineţile sunt unice, soarele jucându-se pe după legendara Piatră a Secuilor. Mi se spusese că amiezile sunt strălucitoare, iar serile îmbracă zarea în falduri de mătase roşietică. Mie însă Rimetea mi-a apărut, de după dantela fulgilor, ca o aşezare liniştită. Aerul rece lăsa să treacă, ascuţit, fumul de cetină şi, nu ştiu cum, de prin toate colţurile, de pe toate uliţele, năvălise mirosul de scorţişoară şi de pâine abia scoasă din cuptor.

În balconaşul de lemn al Muzeului Etnografic, Agneta, muzeografa, îmi spunea legende. De exemplu cea despre Piatra Secuilor, "tovarăşa" de joacă a soarelui. Povestea e menţionată şi în scrierile Arhiepiscopului Rogerius de la Oradea. Se spune că secuii din localitate au opus rezistenţă invaziei tătarilor, de pe această stâncă. Era în anul 1241. După alte scrieri, Piatra Secuilor poartă un alt nume – Kengurt – şi se presupune că este denumirea pe care i-au dat-o mai vechii locuitori de origine etnică germană.

În secolul al XIII-lea, vechea aşezare se dezvoltă atunci când sunt aduşi aici minerii germani. La 1300, familia nobiliară maghiară Thorotzkay a construit cetatea de la Colţeşti, iar o jumătate de secol mai târziu vin aici şi primele familii de austrieci, care aduc noi tehnologii de prelucrare a fierului. Până nu demult, meşteşugurile tradiţionale – legate indeosebi de prelucrarea fierului şi a lemnului – au adus belşugul în casele rimetenilor. Se dusese vestea pentru obiectele prelucrate de aceştia, fiind vândute în toate marile cetăţi ale Transilvaniei – la Sibiu, la Cluj, la Sighişoara – dar şi la Bucureşti ori la Viena.

Cei mai mulţi dintre locuitorii din zonă erau fie cărbunari, fie mineri, fie lucrau la topitorii sau la prelucrarea fierului. Sintagma „pita de fier” (sau „pâinea de fier”) însemna, pentru cei de aici, atât „turta” de fier topit din care erau prelucrate uneltele, cât și faptul că oamenii își câștigau existența de pe urma fierului.

Azi, minele de fier sunt istorie, iar uneltele minerilor (şi ale fierarilor, în bună măsură) sunt piese de muzeu. După închiderea minelor de fier din zonă, în secolul al XIX-lea, şi după închiderea fabricilor la care lucrau localnicii, în secolul al XX-lea, întoarcerea la tradiţiile manufacturiere locale şi turismul par să fie noua „mină de aur” a rimetenilor. Din cele 150 de imobile de patrimoniu, peste 50 găzduiesc pensiuni, unde mâncarea se pregăteşte după reţete străvechi, în vase pictate cu modele specifice, iar siesta se poate face în camere cu mobilă tradiţională, de asemeni pictată.