-

Măria lui Ionu’ Ghiacului, socăciţa din Hoteni

Scris de

“Eu mi-s Măria lui Ionu’ Ghiacului”...  Ar trebui să vorbim despre bucate, că doar de-asta am scos-o din rânduiala bucătăriei pe cumnata lui Ioan Pop, zis „Popicu”, sufletul cel mare al grupului folcloric „Iza” din Maramureş. Dar...

Cum s-o opreşti din vorbă, când are aşa multe şi aşa de grozave lucruri de spus!... „Ghiacul îi diaconul. Cantorului de la biserică, noi îi spunem ghiac. Şi străbunicul meu a fost diacon. Şi aşa i-a rămas porecla. Lui bunicul şi lui tata, tot aşa li s-a spus. Se ia după porecla tatălui... Pe mama o chema Anuţa a Eudochiei. E o excepţie, pentru că erau puţine Eudochia în sat. N-a mai tebuit să-i zică Dochia a lui Mihai Anisiei, cum îi zicea... Şi Anuţa erau puţine în sat. Maria au fost mai multe. Maria, Ileana, Ion şi Gheorghe - sunt aproape tot satul. Mai demult, la noi, prima fată era Măria, al doilea, feciorul, era Văsălie şi pe urma veneau şi alte nume. Dar obligatoriu prima fată era Măria. Doar dacă se-ntâmpla, ca o bunică sau strabunică de era de un rang mai mare şi o chema altfel, atunci i se punea numele după aceea...”

Ne-am lămurit cu numele. De-amu-i vremea să intrăm în blide! Îi zic asta şi ea râde! Tare frumos mai râde, acolo, în tinda casei vechi din Hoteni, pe care cumnată-su, Popicu, a adus-o tocmai din Poienile Izei. Casă călătoare… că pe la români şi casele se călătoresc, şi bisericile. Nu doar oamenii!
“Pe vremea mea, era musai femeile să facă de mâncare. Pe atunci nu erau aşa de multe cooperative (magazine - n.n.) cum sunt acum, ca să cumperi de mâncare. Trebuia să faci. Când te-ai măritat, la 15 ani, cum era de demult, o trebuit să ştii să faci tocană şi mâncare. Că la noi se mâncă dimineaţa tocană cu brânză şi cu lapte, iar seara tocană cu brânză şi cu lapte". Mă uit întrebător... "La noi, tocană se zice la mămăligă. Iar la fasole, îi zicem mazăre. Şi la varză - curechi. Şi la cartofi – piciochi. Nu ştiu de unde au venit numele astea.” Nu mă mir mai mult. M-am mai întâlnit cu obiceiul ăsta al maramureşenilor de a numi lucrurile altminteri decât prin alte locuri.

“Peste an, noi gătim ce avem în grădinuţă. Păstăi, mazăre, curechi, piciochi. Aiestea-s. Carne, mai puţin. Porcul - la Crăciun, mielul - la Paşti, la Rusalii - tăiem o găină, iar toamna, când veneau oile din câmp, se tăia o oaie care nu dădea lapte, care nu făta, sau care era şchioapă. I se zicea "oaie stricată"; o puneam într-un sac şi îi dădeam drumul în fântână - acela era frigiderul. Dar nu în apă , ci doar aşa, deasupra apei, să stea cu sacul, la răcoare. Şi pe urmă, din ea găteai: puteai să mănânci.”
O opresc un pic din vârtelniţa vorbei – nu de-alta, dar să-şi tragă şi ea sufletul. Apoi o-ntreb cum era când s-a făcut şi ea mai răsărită? “Eu am lucrat în sat, pentru că în familia mea am fost copii mulţi şi am lucrat la ce se cerea: la secerat, la fân... Şi mâncam păstăi. De când or apărut păstăile, alea mici, de tufă, şi până la cele de rudă, toamna târziu, mâncam păstăi cu zamă, în fiecare zi. Şi n-o murit nimeni. Nici n-o făcut ulcer.”
Reţeta pe care tocmai o pregătea, când am scos-o eu în tindă, pentru interviu? “Curechi cu zamă”.
Cum se face? “Tăiem curechiul mărunt, punem apă cu sare la fiert, când fierbe apa punem curechiul acolo; se fierbe curechiul, încălzim un pic de oloi cu poprică (boia), să-i dăm un pic de faţă, punem peste curechi acolo, din belşug, smântână. Generos, la smântână…! Groscior, îi spunem noi la smântână. Potriveşti de sare…” De acrit, cu ce acreşte? “La noi, toate zemurile sunt dulci. Am o cunoştinţă la Tulcea şi mi-a zis să-i dau o reţetă de prăjitură, că la noi şi borşul e cu zahăr. Aşa-i la noi, toate-s dulci! Şi zamă de curechi e dulce. Dacă-i pui şi smântână, e şi mai dulce. La noi aşa se mănâncă: se face mai groasă, nu se face aşa, rară, să fie zeama mai groasă şi mănânci două blide de zamă, cu smântână… Cine-i place, pune şi un pic de slănină prăjită, acolo... Şi mănânci două blide cu pită şi mergi la lucru.”
Ce “lucră” moroşanul? “Mălaiu-i răsărit la noi, aşa ca se poate mere la săpat. De dimineaţă, pui oala pe foc, până când se mai ia udul de pe iarbă, iar când s-o dus un pic roua, te duci, şi între timp mai revii, pentru că de obicei treburile sunt cam pe lângă casă, şi mai vii la oală şi mai vezi ce fac bucatele. Şi faci mâncări care se fac iute: curechiul se face iute, piciochiul, la fel, cu zamă, şi nu necesită timp, ca la mazăre. Mazărea (fasolea uscată, să ne înţelegem – n.n.) o faci iarna, când stai pe lângă oale şi nu mai ai atâta de lucrat afară.”

M-aş repezi să cer şi-o reţetă de dulce, dar Măria lui Ionu Ghiacului îmi vine în întâmpinare. O prăjitură în foi, cu cremă de ciocolată, de influenţă austriacă, aşa cum s-a moştenit, prin satele astea, din vremea Imperiului... Şi îmi aduc aminte de vorbele unei prietene din Ţara Moţilor: "La noi, pe timpul Kaizerilor, când bărbaţii zdrăngăneau săbiile la porţile mari de dinainte, femeile făceau schimb de reţete, la porţile mici, de din dos..." Poate reţeta asta să fi fost adusă de "ţipţeri", pribegi austrieci, exilaţi la marginea Imperiului... Cine mai ştie, acu...

Un text de Simona Lazăr

Foto: Simona Lazăr

Găsești mai multe rețete AICI

Articole înrudite