-

Pagini de arhivă: De-ale vieții... Lipscanii

Scris de

Răsfoim și azi pagini vechi de ziar, în căutarea poveștilor care răzbat din literele de plumb imprimate pe hârtie. Iată, de exemplu, acest superb mini-reportaj din „Dimineața” din 7 ianuarie 1912, care descrie Lipscanii.

Un „elixir al vieții Bucureștilor”. Un loc îmbibat de dragoste și de voie bună, în care se aude „cântecul vieții perpetue”, dar și un loc „al anarhiei”..., în care fiecare exclamă: „Fă ce poftești, eu vreau viață!”. Dar să ne oprim aici și să-l lăsăm pe cronicarul de-acum o sută și nouă ani - care semnează: „Pedro” - să ne introducă în acea atmosferă fascinantă.

De-ale vieții... Lipscanii

Lipscanii e elixirul vieții Bucureștilor. Treceți pe Lipscani pe la orele 8 seara. Strada e baricadată de un zid de piepturi tinere, care bat în ritmul poeziei ochilor albaștri, negri, verzi, ce joacă înfrigurați îndărătul tejghelelor când ceasornicul sună cele opt bătăi liberatoare. Când obloanele se lasă zgomotos și greoaie, brațele se prind încordate, șoaptele pătimașe se topesc în aceeași răsuflare și se pierd în toate colțurile orașului.

Dragostea și iar dragostea!

Biblia nu ne spune căror conveniențe se supunea dragostea în timpul patriarhilor. Cu siguranță însă că ea nu simțea în apropierea ei umbra ucigătoare a moralei rigide de azi și neînlănțuită de nimic a creat acele timpuri virtuoase și eroice după care oftează civilizația noastră. Azi, deasupra inimilor care îndrăznesc să bată mai tare, stă vecinic atârnată sabia lui Damocles; implacabila monstruoasa morală convențională, care ar vrea să ucidă în fașă pornirea esențială a firii noastre. În ciuda acestei morale însă, ori tocmai prin plăsmuirea ei, natura înțelege să ne joace după vecinicul ei cântec - cântecul vieții perpetue, fără de început și fără de sfârșit. Aș zice că din ciocnirea aceasta dintre instinctele firii și lumea închipuirii noastre, scapără mai cu putere, mai virulent, flacăra vieții vecinice.
Morala vieții noastre nu-i și morala firii. Cea dintâi zice „Nu râvni la femeia aproapelui tău”, cea de-a doua zice: „Fă ce poftești, eu vreau viață!”. Anarhie – dar anarhie de două ori! Ce vreți? „Lumea-i așa cum este și ca dânsa trebuie să fim și noi”.
Iată de ce mă bucură flirtul frumoaselor din Lipscani, care armonizează munca cu dragostea, el îmi murmură la ureche, frumos ca murmurul unui izvor, că viața ta, București, e eternă!

(Pedro)

„Dimineața”, 7 ianuarie 1912 - din colecția Bibliotecii Academiei Române

Un text de Simona Lazăr

Foto: Wikipedia (domeniu public)

Mai multe povești de acum un secol, AICI

Articole înrudite