-

Pagini de arhivă: Nenorocitele spălătorese ale Capitalei

Scris de

Cu câte lacrimi se spală albiturile cu care se primenesc bucureștenii? Acesta este titlul unui tulburător reportaj „găzduit”, la 12 ianuarie 1912, de paginile publicației „Universul”. Un reportaj plin de culoare și despre viața celor mai nenorocite femei ale Capitalei, acum un veac.

Spălătoresele și călcătoresele abrutizate de muncă, adeseori minore intrate prea devreme în viața de adult, care nu reușeau să zărească soarele și nici să simtă mirosul florilor, cu pielea încrețită de umezeală și plămânii sufocați de dogoare - ele sunt personajele principalele ale acestui reportaj care, din păcate pentru noi, cercetătorii de azi ai zirelor de arhivă, este semnat doar cu inițiale: L.I.

Redăm mai jos, integral, textul articolului.

Cu câte lacrimi se spală albiturile cu care se primenesc bucureștenii?

Nu știu care o fi starea celor din provincie, dar o cunosc pe aceea a lucrătoarelor de la spălătoriile din București. Pot spune, fără teamă de păcat, că pe lângă apă, săpun, scrobeală, borax, spermanțet și alte soiuri de amestecuri chimice, în albiturile care ne primenesc așa frumos, manșete și gulere care lucesc, toate lengiurile care contribuie la sănătatea corpului, se mai pune și altceva, care nu se vede, care pornește din suflet trudit – se mai pune și lacrimi. Da, lucrătoarele de la spălătoriile și călcătoriile chimice sau de lux muncesc din greu, mai ales în prezilele de sărbători. Nu-i vorba deci de spălătoresele tradiționale, a doi lei pe zi plus mâncarea și rachiul înainte de masă, ci e vorba de un neam de proletare pe care le-a născocit tot civilizația de azi. Am cercetat viața lor, pe cât am putut, în ateliere, ca client al acestor ateliere. În majoritate, fetele sunt minore și lucrează foarte multe ore, mai cu seamă înainte de sărbători. Zilele acestea, în toiul sărbătorilor care se țin lanț, ele lucrează de la ceasurile 7 dimineața și până la 10 și chiar 11 noaptea. N-ar fi încă nimic acest surmenaj fizic al bietelor fete, dacă răul n-ar fi sporit prin lipsa de aer, prin căldura ce dogorește din mașinile de călcat, prin aburul ce iese din rufele care se calcă. Un alt neajuns îl aduc mașinile puse în mișcare prin motoare cu gaz și care răspândesc un miros foarte vătămător sănătății. Multe din aceste ateliere n-au camere separate pentru strângerea rufelor murdare de la clienți, cu toate că în legea sanitară e cuprinsă și această prevedere în legătură cu sănătatea publică. Lipsa de ventilatoare pentru primenirea aerului este încă un mare neajuns al acestor ateliere. E ușor de înțeles cât de vătămătoare e mixtura aceea de gaz, căldură, umezeală, mirosuri de substanțe chimice, mai ales când lucrezi cu foarte mici întreruperi 16 sau 18 ore pe zi.

Dar aceste constatări le-a făcut și publicul însuși. Într-adevăr, iată ce scrie între altele un abonat al nostru: “Am încredere în bunăvoința dv. care ați luptat și luptați pentru binele meseriașilor și sper că veți vizita câteva din aceste ateliere ca să vă convingeți personal de neajunsurile și de lipsa de igienă care domnește prin atelierele de spălătorie. Cei în drept ar trebui să ia măsuri serioase pentru un control mai riguros și, în același timp, să impună ca aceste ateliere să fie înzestrate, fără zăbavă, cu ventilatoare, mai ales acum, în timpul iernii, când se lucrează cu ușile închise”. Are foarte mare dreptate abonatul nostru. Credem și noi că organele sanitare și ministerul respectiv ar trebui să ia măsurile impuse de împrejurări ca răul existent să fie mai din vreme curmat. (L.I.)

Un text de Simona Lazăr

Foto: Pixabay

Mai multe povești de acum un secol, AICI

Articole înrudite