Diabetul există, de fapt, în cinci forme

Diabetul afectează aproape unul din zece francezi. Majoritatea acestor indivizi au diabet de tip 2, conform clasificării actuale. Și mulți dezvoltă complicații asociate cu această patologie: boli de rinichi, boli cardiovasculare, leziuni ale nervilor... Este posibil să le prevenim mai eficient, conform lucrărilor unei echipe de la Universitatea din Lund (Suedia).
Dar pentru a realiza acest lucru, modul în care clasificăm cazurile de diabet trebuie să se schimbe. Sortarea formelor de diabet după cinci forme – față de două astăzi – ar face posibilă o mai bună anticipare a evoluției pacienților, sugerează studiul lor publicat în Lancet Diabetes & Endocrinology.
Dacă ne referim la sistemul actual, această propunere împarte diabetul de tip 2 în patru „subtipuri”, fiecare cu caracteristici distincte. Dar, mai presus de toate, introduce noțiunea de severitate în clasificarea sa – mai degrabă decât să evoce diferite stadii ale bolii. Astfel, unele forme vor fi mai predispuse la complicații și vor necesita un management adecvat.
3 forme severe si 2 forme moderate
Grupa 1 corespunde diabetului de tip 1 și afectează 6% din populația bolnavă. Pacienții se disting prin prezența autoanticorpilor – care vizează celulele producătoare de insulină.
Mai tineri la momentul diagnosticului, aceste persoane au un IMC relativ scăzut, nu produc suficientă insulină și au o boală greu de controlat cu tratament.
Acești indivizi sunt mai expuși decât alții să dezvolte cetoacidoză diabetică - o tulburare în care substanțele toxice se acumulează în sânge și pot duce la comă. Această complicație poate fi prezisă prin măsurarea hemoglobinei glicate, examen care reflectă evoluția glicemiei pe parcursul a 3 luni.
Grupa 2, reprezentând 17% dintre diabetici, este, de asemenea, o formă severă de diabet. Din nou, debutul bolii are loc destul de devreme în viață și provoacă o secreție insuficientă de insulină.
Cu un IMC relativ corect, pacienții au dificultăți în a-și controla patologia. Pe de altă parte, nu prezintă auto-anticorpi. Prin urmare, nu este o formă autoimună. Mai expuși riscului de cetoacidoză diabetică – în măsura în care diabetul este slab stabilizat – acești oameni sunt, de asemenea, mai expuși la retinopatie.
Grupa 3 se distinge prin diabet sever și rezistență la insulină. Membrii săi sunt destul de mari și suferă mai des de boală hepatică grasă non-alcoolică (NAHS), o boală hepatică asociată cu un stil de viață nesănătos.
Mai expuși riscului de boală cronică de rinichi, acești indivizi constituie 15% din totalul populației diabetice.
Grupa 4 suferă de diabet mai puțin sever, cel care este asociat în mod clasic cu obezitatea. Prin urmare, pacienții au un IMC mai mare de 30, dar nu prezintă rezistență la insulină. Ele reprezintă aproximativ 22% dintre pacienți.
Grupa 5 este, de asemenea, cea mai mare, deoarece include 40% din populația diabetică. Acesta este diabetul asociat cu vârsta, favorizat de excesul de greutate și stilul de viață prost. Tulburările metabolice sunt, pe de altă parte, mai moderate decât în ​​grupul pacienţilor obezi.
Pentru a ajunge la această clasificare, oamenii de știință și-au testat ipoteza pe patru cohorte diferite, reunind un total de peste 14.700 de oameni care trăiesc în Suedia și Finlanda.
20 de ani fără a evolua
Pentru a-și stabili grila, suedezii au mizat pe mai multe măsuri clasice: vârsta la momentul diagnosticului, IMC, hemoglobina glicata, producția de insulină în celulele beta pancreatice, rezistența la insulină și prezența autoanticorpilor împotriva celulelor beta.
Pe lângă aceste analize, au fost luate în considerare caracteristicile genetice ale fiecărui individ, precum și evoluția bolii, managementul acesteia și complicațiile acesteia.
O analiză care nu este lipsită de interes, din moment ce cercetătorii au constatat că în primele două loturi nu a fost prescrisă insulina imediat ce s-a pus diagnosticul. O alegere care poate degrada considerabil evolutia pacientului. În aceste subtipuri, „ar fi rezonabil să se ofere acestor pacienți un tratament intensiv pentru a preveni complicațiile diabetului”, cred autorii.
Această evoluție în clasificare este cu atât mai necesară cu cât nu s-a schimbat de 20 de ani, amintesc semnatarii acestui studiu. Principalul element folosit pentru a pune diagnosticul este deci glicemia.
După cum subliniază Dr. Rob Slader de la Universitatea McGill (Canada), într-un comentariu conex, „Crișterea zahărului din sânge poate fi cauzată de alți factori, genetici și dobândiți, care limitează concentrația de insulină în sânge sau reduc eficacitatea acesteia”.