De ce pomii fructiferi nu mai au rodul bogat de altădată

De ce nu mai rodesc pomii ca pe vremea bunicilor: Greșeli simple de tăiere

Există o nostalgie aproape dureroasă atunci când privim fotografiile vechi sau ne amintim de livezile bunicilor, unde crengile pomilor se aplecau până la pământ sub greutatea fructelor.

Astăzi, în multe curți, vedem pomi care, deși sunt tineri și viguroși, fac mai multă umbră decât rod. Proprietarii dau adesea vina pe "vremuri", pe ploi acide, pe secetă sau pe soiurile moderne care ar fi mai sensibile.

Deși factorii de mediu au un rol, adevărul crud este că, în cele mai multe cazuri, foarfeca din mâna omului este principalul inamic al recoltei.

S-a pierdut răbdarea și, mai grav, s-a pierdut înțelegerea fiziologiei arborelui. Tăierile se fac "după ureche" sau după estetică, ignorând complet nevoile biologice ale plantei.

Prima și cea mai frecventă greșeală este "ciuntirea" sau tăierea de scurtare excesivă. Mulți gospodari cred că dacă taie toate ramurile anuale la jumătate, pomul se va întări. În realitate, această practică declanșează o reacție de apărare a copacului.

Când tai vârful unei ramuri fără discernământ, pomul va răspunde exploziv, generând așa-numiții "lăstari lacomi" – acele vergi lungi, verticale, care cresc spectaculos într-o singură vară. Acești lăstari consumă toată seva elaborată a pomului pentru a produce lemn și frunze, lăsând mugurii de rod fără hrană.

Rezultatul? Un pom stufos, o "mătură" verde care nu face fructe, ci doar lemn de foc. Bunicul știa să deosebească un "țepușă" (ramură de rod) de un lăstar vegetativ și proteja cu sfințenie "pintenii" care urmau să înflorească.

O altă eroare fundamentală este lipsa luminii în interiorul coroanei. Un pom roditor are nevoie de soare nu doar pe exterior, ci până în inima coroanei.

Dacă nu se fac tăieri de rărire (eliminarea completă a unor ramuri de la inel), centrul pomului se degarnisește.

Frunzele care nu primesc soare nu fac fotosinteză, deci nu hrănesc fructul. Pomul va "migra" cu rodul doar spre vârfuri, acolo unde e lumină, devenind instabil și greu de cules.

Arta tăierii constă în a lăsa lumina să "ciuruiască" frunzișul, astfel încât fiecare fruct să aibă șansa să se coacă.

Densitatea excesivă favorizează, de asemenea, menținerea umezelii și apariția bolilor fungice, precum monilioza sau rapănul, care compromit recolta înainte de a ajunge la maturitate.

Momentul tăierii este și el crucial. Graba strică treaba, la propriu. Tăierile efectuate prea devreme, în plină iarnă, când încă există risc de geruri mari, pot duce la degerați ale "plăgilor" și la uscarea ramurilor.

Pe de altă parte, tăierile târzii, când mugurii au pleznit deja, duc la pierderi mari de sevă și la slăbirea vigurozității.

Bunicul aștepta "fereastra" de la sfârșitul iernii, când pericolul gerului trecea, dar seva încă nu urcase puternic. De asemenea, igiena uneltelor este un aspect adesea neglijat.

O foarfecă ruginită sau nesterilizată, plimbată de la un pom bolnav la unul sănătos, este vectorul perfect pentru viruși și bacterii. Tăieturile mari, de amputare a unor brațe groase, lăsate neacoperite cu mastic sau vopsea pe bază de ulei, sunt porți deschise pentru putregai.

Nu în ultimul rând, s-a pierdut echilibrul. Pomicultura modernă de amatori tinde să fie extremistă: ori nu se taie deloc pomul cu anii, lăsându-l să se sălbăticească, ori se intervine brutal, "ca să arate bine".

Pomul fructifer caută un echilibru între creștere și rodire. Dacă îl forțezi să crească (prin tăieri severe și îngrășăminte cu azot), nu va rodi.

Dacă îl lași doar să rodească (fără să-i reînnoiești ramurile), se va epuiza și va intra în periodicitate (rodește un an da, unul nu). Secretul constă în intervenții fine, anuale, care să direcționeze seva către fruct, nu către lemn.

Așadar, pentru a avea din nou livezi ca pe vremea bunicilor, trebuie să lăsăm drujba și să punem mâna pe cartea de pomicultură sau să cerem sfatul unui specialist.

Tăierea nu este o operațiune de curățenie sau estetică, ci una chirurgicală. Fiecare "clic" al foarfecei decide soarta recoltei din acel an.

Pomul are memoria propriilor răni; dacă îl tratăm cu respect și știință, ne va răsplăti cu fructe dulci și sănătoase, dar dacă îl agresăm, ne va oferi doar umbră și lemn uscat.