Topinamburul și „mămăliga” lui Ștefan cel Mare

Prima, o știți, probabil, e că Ștefan cel Mare mânca mămăligă sub stejari; a doua – că, neștiind gustul cartofului, domnitorul moldovean se ospăta cu napi!… Cu topinambur, cum i se zice azi, ca-ntre oameni „de fițe”.

Haideți să vedem ce e de-a-ndoaselea în aste două nostimade. În primul rând, sunt sigur că știți, porumbul, cultivat masiv de amerindieni, a fost adus de Cristofor Columb, în cursul celor două călătorii ale sale pe continentul american – 1493 și 1496. Deci, Ștefan cel Mare, mort în 1504, mânca mămăligă, dar nu din porumb, ci de mei. Trebuie că li s-a părut foarte ciudată europenilor această cereală, porumbul, mult diferită de grâu, care, în lumea creștină, e plantă liturgică; de aici, poate și circumspecția cu care a fost introdusă în alimentație dar și denumirile sale, pe cât de aproximative, pe atât de variate. Un exemplu: din Spania, porumbul a ajuns în Turcia și în Siria, apoi în Egipt, de unde vine și varianta numelui de “grâu egiptean”, iar când venețienii l-au adus în republica serenissimă din călătoriile lor făcute la Constantinopol, i-au pus denumirea “grano turco”, grâu turcesc…

Cât despre nap, el a fost rodul unor confuzii și mai incredibile. Originar din Mexic, napul a fost trimis, în Franța, la începutul secolului al XVII-lea, de francezii canadieni care, consumându-l într-o situație-limită, s-au salvat de la inaniție. Preluat, însă, de la italieni, englezilor li s-a părut corect să-i spună “anghinare de Ierusalim”, din cauza gustului asemănător cu anghinarea dar și a cuvântului italian “girasole” (floarea-soarelui), foarte apropiat, fonetic, de numele celebrei cetății evreiești (de fapt, napul prezintă o inflorescență galbenă, asemănătoare cu cea a florii-soarelui). Napului i s-a mai spus pară de pământ (fiind confundat cu un frate al său, yaconul), “trufă de Canada” și în final, “topinambur”, cuvânt care dăinuie până azi, deși tot printr-o eroare. “Topinambur” provine din transcrierea franțuzească a numelui unui trib brazilian, Tupinambas, ai cărui reprezentați au fost aduși, ca o curiozitate, în 1613, la Paris; acest lucru l-a făcut pe naturalistul Carl von Line să creadă că planta are origine braziliană. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, raționalizarea vânzării cartofului a determinat o creștere a producției de nap, care, însă, n-a lasat cele mai frumoase amintiri europenilor, în special din cauza modului precar în care acesta a fost preparat.

După o lungă perioadă de decadență, în România, napul tinde să-și redobândească gloria trecută, de înlocuitor al cartofului și al anghinarei, laolaltă. Tuberculii lui se consumă cruzi sau fierți – în salate, prăjiți, ori sub formă de piure și soteuri. Poate fi pus la murat, pe iarnă sau tăiat felii și uscat, la soare sau în cuptor, ca un biscuit. Napul conține multe vitamine și săruri minerale, glucide și nici n-are multe calorii. Potrivit unor publicații, el se folosește ca medicament naturist, ca laxativ, expectorant, calmant, stimulator al funcției cardiace și este un excelent regulator al funcției căilor biliare.

Un text de Simona Lazăr

Foto: Pixabay