Rețeta de suflet. Plăcinte coapte în „ler”

Oamenii mănâncă pe aici «grumbe» coapte în «ler» (adică, ia, nişte cartofi la cuptor), ori «pită», ori beau «crampă», o ţuică fiartă cu chimen şi zahăr… Însă nu e doar lerul cel în care se fac bucatele, la foc molcolm. Mai e şi lespedea, în care se prăjesc plăcintele, umplute când cu carne, când cu varză, când cu brânză sau mere, după cum e vremea sorocită din an.

«Lespedea, acum, e din fontă grea. Dar înainte se făcea din piatră. E ca o tigaie, dar care e scobită în piatră. Am găsit şi eu de mi-am cumpărat una din târg de la Câmpeni, unde aduc moţii tot ce lucrează pe la casele lor, ca să vândă», îmi spune Mama Luţa. Dar fie că e pe lespedea de piatră făcută plăcinta, fie că e în cea de fontă, tehnologia rămâne aceeaşi. Avem şi plăcinte de post, în care folosim numai aluatul cu apă şi sare. Secretul e să fie foarte bine frământat. Pentru plăcintele de dulce, aluatul e aproape ca acela de cozonac, mai moale. Nu punem smântână. Lespedea menţine temperatura constantă, nu se supraîncălzeşte. Plăcintele pot fi coapte fără grăsime. Pe lespede se face câte o singură plăcintă, o dată. Taina e să ştii când trebuie s-o întorci. Durează patru minute s-o faci, dar trebuie să o învârţi de mai multe ori. Iarna, plăcintele fierbinţi merg foarte bine cu crampă fiartă. Te îmbie să te descalţi şi să stai cu picioarele lânga sobă…»

Iarna e pe sfarșite, în Apuseni. Pe-o altă vale a munților, între Galde, la Cetea, se ține duminica asta singurul Fășang - sau carnaval de lăsat de sec - al românilor ortodocși din Ardeal... Peste încă vreo două zile, Dragobetele se-nființează și el pe la porți, dând știre că vine primăvara și că alte rețete, bogate-n verdețuri și sărace în carne se vor găti prin cuhniile moților. Ne-om întoarce și noi, într-o săptămână ce va veni, pentru a da seama despre gusturile românești, la ele acasă.