Sarmalele românești nu sunt un împrumut turcesc!

De a apăsa pe nota locală, în toate meniurile şi la toate evenimentele, în vreme ce noi nu ştim cum să mai spunem că nu avem nimic al nostru în bucătărie, că totul e împrumutat, adus de prin vecini – de parcă până să vină peste noi romanii, cumanii, turcii şi alte neamuri, strămoşii noştri au murit de foame.

Cheia dilemelor noastre, am spus-o adeseori, stă în desluşirea (logică) a trecutului. Am spus-o şi altă dată, o repet, e o imensă greşeală să tot spunem că am luat sarmalele de la turci, câtă vreme ei înşişi mărturisesc că le-au împrumutat de la bizantini – cu care, apropo, noi am fost în contact un mileniu, iar cu turcii doar jumătate din acest timp. Unde mai pui că până și suedezii - prin strămoșii lor vikingi - au împrumutat sarmaua tot de la bizantini (fapt certificat și de denumirea pe care o are în limba suedeză sarmaua, luând ca bază denumirea veche grecească pentru varză: kale), iar azi celebrează, în fiecare an, pe 30 noiembrie, Ziua Națională a Sarmalelor!

Simpla etimologie a cuvântului “sarma” nu este suficientă pentru a trece preparatul în contul turcilor. La o cercetare atentă, vom întâlni pe teritoriul României peste 20 de alte denumiri pentru sarmale, cu etimologii dinainte de intrarea turcilor în spaţiul balcanic. Dar asta este altă poveste.

Povestea de-acum este despre un obicei culinar uitat, de prin satele de câmpie: în miezul iernii, când crivățul zbura zăpada de deasupra întinsului de grâu verde, înalt de-o palmă, se pregăteau sarmale cu carne de porc și grâu zdrobit, înfășurate în foaie de varză murată, așa cum vântoasele se înfășurau în sine.

In Baragan, la Stelnica, nu departe de Fetesti, lelea Maria isi invata la vremea asta nepoatele reteta deprinsa in anii cei tineri, de la bunica-sa. Si-n vreme ce staruie pe langa fete - sa se arate vrednice la zdrobitul graului in mojarul de piatra, invartind apasat cu pisalogul tot din piatra, slefuit de cate maini l-au atins - o amintire nu-i da pace: ziua in care a intrat in ograda Ion, barbata-su (flacau pe-atunci) sa o ceara de la parinti. Ea parca-l astepta si parca nu. Ii zisese din ajun ca va veni, dar parintii nu trebuiau sa stie planul lor. Isi pusese pe ea camesa curata si maica-sa o repezise, ca era treaba destula, ce-i trebuia ei haina de duminica? Si-atunci, isi luase iar haina de lucru, si-asa, negatita, numai cu-o floare dupa ureche, o gasise Ion. Si ea se rusinase. Dar asta nu trebuia sa le spuna fetelor. Era numai o vorba intre ea si „bunelul”...

„Acuma sarmalele se fac cu orez, dar demult, tare demult, pe-aici se faceau cu grau. Se zdrobea in piulita, nu prea tare, doar cat sa plesneasca bobul si sa se farame in doua ori trei. Se calea putina ceapa, laolalta cu morcov dat pe razatoare. Graul se dadea o data in fiert, de o parte. Cand era zi de post, ii puneai putina varza tocata marunt-marunt. Cand puteai manca de dulce, adaugai carne tocata - de porc, ori vita, ori de-amandoua. Mai puneai sare, dupa cum ti-era gustul, sos de rosii, un ou - de gaseai in cuibar, ca iarna nu prea faceau gainile oua. Le amestecai pe toate, cu sare, cu piper, cu cimbru, cu verdeturi tocate si faceai sarmaua, ca si-acuma, cu frunza de varza. Pe fundul oalei: varza tocata, desarata bine. Deasupra: sarmalele, in doua ori chiar trei straturi. Foi de varza si deasupra zeama din butoi amestecata cu apa, cu sos de rosii si-o lingura cu zahar, cat sa le cuprinda si sa fiarba bine, la foc mocnit.”

Nepoatele o urmaresc in vreme ce urmeaza reteta, dupa cum o spune, si nu inteleg ce mare minune sa fie sarmalele astea ca de niciunde, de stralucesc asa de tare ochii bunicii!...