Ciocănești, satul „căoacilor” de pe Bistrița Aurie. Legende de ieri și de azi

Este situat între Obcinele Mestecănişului şi masivul Suhard, fiind o aşezare a de o frumuseţe rară, cu oameni gospodari care au grijă să lase urmaşilor, printr-un legământ nescris, frumuseţea obiceiurilor strămoşeşti.

Pomenit, se pare, pentru prima dată, în anul 1400, într-un hrisov prin care se lua act de primirea muntelui Suhard de către domnitorul Alexandru cel Bun, de la doamna Ana, ca “danie de domnie”, în satul Ciocăneşti, domnitorii Moldovei, de la Bogdan Vodă la Ştefan cel Mare, dar şi alţi cârmuitori care au venit la domnie, au găsit oameni pricepuţi, mari meşteri ciocănari care au făurit arme pentru oştenii moldoveni.

Legenda spune că Ştefan cel Mare ar fi stabilit locul de altar al Mănăstirii Putna slobozind în văzduh o săgeată făcută de ciocănarii acestor meleaguri. Vergeaua din metal, cu vârful ascuţit, n-ar fi fost una obişnuită, ci ar fi fost poleită cu aur din Bistriţa Aurie, îndeletnicire pe care o aveau ciocăneştenii care căutau, zi-lumină, metalul preţios, cernând nisipurile râului ce străbate Bucovina. De la ciocănari se pare că ar fi rămas şi numele satului Ciocăneşti, localitate recunoscută pentru frumuseţea ouălor încondeiate, pe care le migălesc atât copiii, cât şi bătrânii, dar şi a caselor încântătoare, zugrăvite cu motive tradiţionale inspirate din portul popular.

Fierăritul şi potcovitul cailor a fost transmis din neam în neam sau de la căuaci (fierar) la ucenic. “De mic, am stat pe lângă «caoaciul» Şcheul Dumitru şi am prins dragoste de fierărit şi de potcovitul cailor. Văzând nea Dumitru că îmi place, m-a chemat în ucenicie. În anul 1957, am început ucenicia, timp de trei ani. Aici am învăţat să potcovesc caii şi boii, să fac potcoave, să fac rafturi de fier pentru roţile din lemn ale căruţelor de la vremea aceea, legatul jugului, cioflânge la boi şi cai, pentru trasul lemnelor din pădure, şi multe altele”, mărturiseşte fierarul Leonte Nichituş.