Viața la țară și frumusețea obiceiurilor de sărbători. Tradiții și amintiri din copilărie, depănate de Aurel Oprescu

Cu modestie și o emoție autentică, ne-a împărtășit povești și amintiri din copilăria sa, într-o lume plină de tradiții, magie și bucurii simple, o lume care, deși aparent îndepărtată, rămâne vie în sufletul său.

Cu pasiunea sa pentru cântecul popular și meșteșugurile tradiționale, Aurel Oprescu ne arată că rădăcinile și obiceiurile nu doar că nu se uită, ci devin piloni de rezistență pentru suflet, o ancoră în vremuri grele.

Deși locuiește acum în București, legătura sa cu locurile natale rămâne puternică:

„Țin legătura cu familia, cu cumnatul meu care a rămas acolo, cu verii mei și prietenii care mă iubesc foarte mult.

Gândul meu este mereu la sat, la oamenii și la copilăria mea de acolo,” mărturisește domnul Oprescu, ochii luminându-i la gândul satului său drag.

Spiritul satului rămâne o parte esențială a identității sale: „Ori de câte ori sunt în București, parcă mintea mea rămâne tot acolo, la țară, printre oameni buni și tradiții frumoase.”

Pentru Aurel Oprescu, sărbătorile de iarnă erau mai mult decât un prilej de veselie, erau o sărbătoare a comunității:

„Crăciunul era de poveste. La noi, în Vârtoapele, se păstrau cu sfințenie obiceiurile: colindatul cu ‘colindețele’, mersul cu capra, steaua, iar flăcăii organizau Irodul, o adevărată piesă de teatru. Irodul era special la noi în comună și se pregătea cu mult timp înainte,” își amintește acesta cu nostalgie.

În noaptea de Anul Nou, copiii mergeau cu Plugușorul, iar flăcăii continuau tradițiile cu capra. „Era un spectacol al satului. Fiecare familie aștepta urările noastre, iar noi eram bucuroși să vedem zâmbetul celor care ne primeau cu brațele deschise.”

De Bobotează, obiceiurile aduceau și ele farmecul lor unic. Copiii mergeau din poartă în poartă cu găletușele cu agheasmă și busuioc, cântând colinde speciale:

„Ne trezeam devreme, luam găletușa cu agheasmă și începeam să colindăm. Fetele de măritat ieșeau să fie botezate, iar flăcăii se mândreau cu caii lor frumos împodobiți.”

Copilăria la țară era plină de jocuri, tradiții, dar și năzdrăvănii. Cu un zâmbet larg, Aurel Oprescu povestește cum copiii satului, uneori neastâmpărați, mai făceau și câte o ispravă:

„Când mergeam cu Plugușorul, dacă cineva nu ne primea, mai scoteam poarta din țâțâni și o aruncam în zăpadă. Eram copii, făceam pozne, dar satul era o lume minunată, plină de lecții și bucurii simple.”

Serile de iarnă erau dedicate pregătirilor. Colindele și piesele de teatru precum Irodul necesitau repetiții intense:

„Pregătirile începeau cu o lună înainte. Ne strângeam în șuri sau la cineva acasă și repetam cântecele, versurile și jocurile. Era o emoție pe care o simt și astăzi când mă gândesc la acele momente.”
nu trebuie să o pierdem”.

Deși multe dintre obiceiuri s-au pierdut, Aurel Oprescu îndeamnă la păstrarea lor:

„Mai sunt locuri unde copiii merg cu colindele, dar nu ca pe vremuri. E păcat să pierdem această comoară. Tradițiile sunt o legătură cu trecutul, cu cei care au fost înaintea noastră.”

Cu cântecele sale populare și poveștile autentice, Aurel Oprescu reușește să păstreze vie această moștenire:

„Obiceiurile acestea sunt o comoară, o legătură cu trecutul care ne face mai bogați sufletește. Ar trebui să avem grijă să le transmitem copiilor și nepoților. Ele ne definesc ca popor, ca identitate.”

Amintirile copilăriei sale sunt mai mult decât povești, sunt o mărturie vie a frumuseții satului românesc, a unei lumi magice care, deși pare îndepărtată, rămâne mereu vie în inima celor care au trăit-o.

Aurel Oprescu este un exemplu că, indiferent de unde ne aflăm, rădăcinile noastre sunt o sursă de putere, de inspirație și de mândrie. „Satul, cu obiceiurile și oamenii lui, va fi mereu casa mea.”