Sfinți români. Sfântul Cuvios Pafnutie Mutu Zugravul

Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Mutu († 1735)

Pomenirea: 7 august
Canonizare: 6 august 2017, la Mănăstirea Robaia

Origini și formare artistică

S‑a născut în familia preotului Ioan Pârvescu, fiind singurul copil rămas în viață după trecerea în cele veșnice a mamei și a fraților săi.

A deprins tainele zugrăviei de la o vârstă fragedă, instruit mai întâi la Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung Muscel, sub îndrumarea monahului Evghenie.

A continuat școala de zugrăvire în Bucovina, timp de aproximativ cinci–șase ani, studiind arta picturii iconografice în mănăstirile nordice ale Țării Românești.

Viața de familie și intrarea în monahism

A fost căsătorit cu Tudora și a avut doi copii: Pârvu și Gheorghe (viitorul monah Gherasim).

După moartea soției, a pornit într-un pelerinaj la Ierusalim, iar întors în țară, în anul 1718, s-a călugărit la Mănăstirea Mărgineni, primind numele de Pafnutie, iar fiul său a devenit monah cu numele Gherasim.

În 1731 a trecut și fiul său la cele veșnice, iar Pafnutie s-a retras la Schitul Robaia, unde a trăit în smerenie și tăcere până la trecerea sa la cele veșnice în 1735.

Activitatea artistică și moștenirea

A pictat numeroase biserici și ansambluri murale pentru ctitorii Cantacuzini și Brâncoveanu: Filipeștii de Pădure, Măgureni, Lespezi, Sinaia, Bordești, Colțea, Călinești, Cotroceni, Schitul Poiana și Mănăstirea Robaia.

Este cunoscut pentru tablourile votive cu portretele colective ale doamnelor și boierilor Cantacuzini (de ex. cei 55 de membri ai familiei din pronaosul Bisericii Trei Ierarhi, Filipeștii de Pădure).

Porecla „Mutu” nu exprimă mutism fizic, ci devotament artistic și ascetic: zugrăvea în tăcere, post și rugăciune, iar dacă rostea cuvânt mai dinainte de lucrul, îl amâna până a doua zi.

Canonizarea și cinstirea în Biserică

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în iulie 2017, proclamarea oficială având loc pe 6 august la Mănăstirea Robaia.

Ziua sa de pomenire… 7 august, coinciză cu Sărbătoarea Schimbării la Față a Domnului.

Este cinstit ca model duhovnicesc pentru iconari și rugători, promotor al artei sacre românești, dascăl al unei școli de pictură bisericească, și simbol al căii smerite către Dumnezeu prin tăcere și podoaba artei sacre.

Legende și istorisiri despre Sfântul Pafnutie Mutu Zugravul

Pictura care prindea viață

Se spune că Pafnutie Mutu, în timpul pictării unei biserici, se oprea uneori din lucru și rămânea ore întregi în rugăciune. Atunci când relua pictura, chipurile sfinților căpătau o lumină aparte, iar unii martori spuneau că icoanele îl priveau înapoi, de parcă prindeau viață.

Un bătrân monah i-ar fi spus:

„Frate Pafnutie, chipurile tale nu sunt zugrăvite cu vopsea, ci cu har.”

Tăcerea care grăia

Porecla „Mutu” nu i-a fost dată pentru că ar fi fost lipsit fizic de grai, ci pentru că vorbea foarte rar, cu mare discernământ. Se povestește că odată, în timpul unei lucrări de pictură, un ucenic i-a cerut sfat pentru o problemă duhovnicească.

Sfântul Pafnutie nu i-a spus nimic, ci doar a făcut semnul crucii pe fruntea lui.

Tânărul, deși dezamăgit inițial, a mărturisit mai târziu că în aceeași seară, în vis, a primit răspunsul exact la frământarea sa, ca și cum Pafnutie îi vorbise în vis. A înțeles atunci că tăcerea sfântului grăia mai mult decât cuvintele.

Rugăciunea care corecta greșelile

Într-un atelier dintr-o mănăstire, Pafnutie picta o frescă a Maicii Domnului. Din greșeală, o linie a penelului i-a stricat conturul feței. De teamă să nu strice întreaga lucrare, a căzut în rugăciune adâncă.

A doua zi, când s-a întors, chipul Maicii Domnului era îndreptat perfect, fără intervenția sa fizică. Călugării au considerat aceasta o minune a credinței și curăției lui.

Postul care topea culorile

Ucenicii povesteau că, înainte de a începe pictarea unei icoane, Pafnutie ținea trei zile de post negru, rostind doar Rugăciunea lui Iisus. În a patra zi, când începea lucrarea, culorile se așezau pe lemn sau pe perete cu o ușurință aproape supranaturală.

Un alt zugrav, care îl urmărea în taină, a spus:

„Mie îmi curg culorile din pensulă, lui îi curge harul din inimă.”

Locul unde s-au oprit norii

Într-o vară secetoasă, la o biserică din Vâlcea unde zugrăvea, oamenii s-au rugat pentru ploaie. Pafnutie s-a retras într-un colț, s-a așezat în genunchi și a început să se roage în tăcere. Norii s-au adunat, dar s-au oprit exact deasupra bisericii, fără să plouă în altă parte.

Când l-au întrebat de ce nu a plouat peste tot, a răspuns:

„Aici era sufletul cel mai ars. Dumnezeu a început de unde trebuia.”

Moartea sa în tăcere și lumină

Se spune că, înainte de a trece la Domnul, Pafnutie și-a terminat ultima icoană – o Maică Domnului cu Pruncul, de o frumusețe neobișnuită. A închis ochii, a așezat pensula jos și a rostit:

„Acum pot merge…”

Trupul său a fost găsit în chilie, cu fața senină, iar icoana era încă „umedă” – ca și cum Duhul Sfânt tocmai o binecuvântase.

Legendele despre Sfântul Pafnutie Mutu Zugravul reflectă:

o viață adânc înrădăcinată în rugăciune

lucrarea penelului sfințit de post și tăcere

un om care a vorbit cu Dumnezeu mai mult decât cu oamenii

o îmbinare a artei cu sfințenia, rară și luminoasă