Un lăpușan pe nume Cuza... a sculptat troițe pentru românii din jurul României

“Instalam prima mea troiţă din Basarabia, la Chişinău, în faţa Catedralei, când au început să umble avioanele pe cer şi moldovenii s-au pus în genunchi şi-au zis: «Doamne, fă să nu ne bombardeze până nu vin fraţii cu noi!». Era prin anii ’90. Atunci am înţeles mai bine ce înseamnă să ai frate, nu numai pe acela care e de aceeaşi mamă cu tine, ci şi pe ăla care e de acelaşi neam. Şi atunci am zis că nu se va atinge foarfeca de părul meu şi briciul de barba mea, până când nu s-or uni Basarabia şi România.”

Alexandru Perţa-Cuza e cel mai longeviv meşter în lemn din Târgu Lăpuşului (face asta de vreo şase decenii), binecunoscut printre românii din comunităţile din jurul graniţelor pentru troiţele lui. De vreo douăzeci de ani pune meşteşug şi suflet românesc în crucile de lemn pe care le dăruieşte FRAŢILOR lui. “Am avut aşa un gând să mă duc la românii care sunt în afara graniţelor – dar nu la cei care au plecat ca să câştige un ban, ci la cei care ţin românismul sus aici, în ţările din jurul nostru – şi să le fac troiţe. În Republica Moldova am făcut vreo douăzeci. În Transcarpatia am făcut porţile de la bisericile din satele româneşti şi vreo şaisprezece troiţe. Am fost la Uzlin, şi am lucrat şi acolo o troiţă. Am pus troiţele mele în Banatul sârbesc... Şi la Budapesta, că am auzit că românii au pus de două ori opinca acolo. Am vrut să pun o troiţă acolo şi am pus-o singur, fără ajutorul băimărenilor, care mi-au spus că nu se poate, că-s răi ungurii. Dar m-a ajutat Dumnezeu, am găsit un preot bun din Timişoara şi cu el m-am dus şi am instalat-o, şi oamenii au fost bucuroşi.”

Icoane de vatră
Îşi trece mâna prin barba cea lungă, îşi “piaptănă” părul cu degetele răşchirate şi se-ndură să ne spună cum de s-a apucat de lucrat în lemn. “La 7 ani, tata mi-a dat un rând de scule – daltă, rindea, fierăstrău – şi mi-a spus: «Dragu’ tatii, de-aici înainte să-ncepi să nu-ţi baţi joc de lemn!». Eu zic că m-am ţinut de vorba asta.” Şi-a făcut singur cadrul pentru uşă – şi uşa! –, rama pentru ferestre, porţile. Numai... “intrări”! – exclamăm fără să vrem. “D-apoi, aşa-i! Şi-am făcut şi icoane de vatră, ferestre pentru credinţa adevărată.” Icoane de vatră? Ce-or fi acestea? “Când eram copil, aveam şcoala lângă biserica din Rogoz, monument istoric. Şi acolo am văzut eu două icoane foarte simple. Mi s-a tot întors gândul la ele. Mai încolo, când începusem a umbla prin târguri cu obiectele mele de lemn, au început a-mi cere tot felul de lucruri. Dar eu, cum să mă pretez să fac o scândură de lemn drept tocător de bucătărie? Şi am început să le dau forme, de pară, de măr, de frunze. După aia mi-am amintit de icoanele de vatră din copilărie şi am început să le sculptez şi eu. Ce-s icoanele astea? Sunt replici ale icoanelor pe sticlă. Ţăranii care nu-şi puteau lua icoane pictate pe glajă au început să încrusteze obiectele casei cu sfinţi. Erau simple: conturul sfântului şi numele lui. Aşa le-am făcut şi eu, fără a interveni cu dalta semirotundă, pentru a le da volum.” Ce mai sculptează? Icoane, crucifixe, dar şi linguri, solniţe... “Eu nu trăiesc din lucrurile astea. Le fac din resturile de lemn care rămân când sculptez troiţe. Mă cheamă lemnul, să nu-l irosesc, să nu-mi bat joc de el. Bucata de lemn îmi spune ce să fac din ea... Se zice că acela-i meşter care salvează lemnul de foc şi putregai, dându-i viaţă prin artă. Pentru că, dintr-un buştean frumos, orice prost poate face lemn de foc. Dar, dintr-un rest de lemn, nu oricine poate închipui lucruri frumoase.”

Comandamentul lui Cuza
Mai avem o mirare, în vreme ce răsfoim albumul lui cu fotografii şi diplome. De ce-l cheamă, pe-un lăpuşean, Cuza? Nume legat de Unire. Unirea “cea mică”... “Păi, cum să vă zic? Eu eram Perţa Alexandru... şi mi-a plăcut o fată din judeţul Galaţi. Era din neamul lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care a unit Principatele. Am făcut nuntă, şi ofiţerul stării civile mi-a trecut numele de «Cuza» în acte. Era păcat să se piardă numele... O mătuşă de-a nevesti-mii avea un păretar de-al Elenei Cuza şi-un baston de-al ei... Dar s-au pierdut, că n-a avut urmaşi de nădejde. Şi nouă tare ne-a părut rău că n-am ştiut, că le-am fi păstrat ca pe ochii din cap, în lada de zestre.” Ladă pe care tot el a sculptat-o, dar pentru nevastă.

Îl întrebăm dacă gândul ăsta cu unirea românilor nu-i vine şi din cauza numelui pe care-l poartă. “Se poate”, zice el, “e comandamentul lui Cuza, să fim toţi într-o ţară!”. “Şi dacă ne unim cu Basarabia – («Dă Doamne!» – şopteşte el) – băgaţi foarfeca şi briciul?” “Da, numa’ că după aia las părul şi barba să crească din nou, până s-or uni toţi – TOŢI – românii într-o singură ţară!”